În istoria arheologiei românești există descoperiri care nu impresionează prin mărime, ci prin raritate. Peștera Cuciulat, din județul Sălaj, intră exact în această categorie. Nu vorbim despre un sanctuar uriaș, de tip Lascaux. Nu vorbim nici despre un sit bogat în zeci de scene. Vorbim despre ceva mult mai fragil și, tocmai de aceea, mai prețios: una dintre foarte puținele urme de artă parietală paleolitică din această parte a Europei, descoperită într-o peșteră afectată grav de exploatările de calcar și rămasă, de decenii, greu accesibilă.
Cuciulatul se află în arealul Someșului, între Cuciulat și Băbeni, în zona unei foste cariere de calcar. În Repertoriul Arheologic Național, situl apare cu codul RAN 140093.02 și cu codul LMI SJ-I-s-A-04885, fiind încadrat ca sit arheologic cu pictură rupestră de interes național. Fișa oficială îl descrie ca pe o peșteră situată pe o terasă de calcar, pe trei niveluri comunicante, în care, în „Sala cu picturi”, se disting un căluț naturalist, o felină, o figură de pasăre și alte contururi mai greu de citit.
Momentul-cheie a venit în 1978, când speologi de la Clubul „Emil Racoviță” au semnalat petele roșii și figura calului. În primăvara lui 1979, Marin Cârciumaru și Maria Bitiri au mers în peșteră pentru documentare fotografică și descriere arheologică. Studiul lor rămâne textul de temelie pentru înțelegerea sitului. Ei notează clar că accesul era deja dificil la acea dată, iar o parte importantă a peșterii fusese deja distrusă de exploatarea din carieră. Cercetarea științifică a pornit, așadar, într-un loc deja mutilat.
Cea mai cunoscută imagine este „căluțul de la Cuciulat”, dar ansamblul nu se oprește la el. Primele descrieri științifice vorbesc despre un cal foarte bine conturat vizual, o felină mai slab păstrată, apoi despre o siluetă umană stilizată și, într-o campanie ulterioară, despre o figură care seamănă cu o pasăre. Toate acestea apar într-un spațiu foarte mic, de numai 3,70 pe 2,50 metri, concentrat într-o sală retrasă a galeriei fosile. Tocmai această concentrare într-un loc greu accesibil i-a făcut pe autori să vorbească prudent despre un posibil „sens de sanctuar paleolitic”, fără să forțeze comparațiile grandioase.
Aici apare și prima corecție necesară față de multe texte de popularizare. Cuciulat a fost numită adesea, cu entuziasm, „Altamira României”. Formula prinde ușor, dar simplifică prea mult. Cercetătorii care au publicat studiile clasice despre sit spun limpede că trebuie „păstrate proporțiile” și că nu se poate face o apropiere directă între Cuciulat și marile sanctuare paleolitice precum Lascaux, Niaux sau Altamira. Diferența de scară este evidentă; la fel și diferența de densitate a imaginilor. Cuciulat nu are amploarea acelor peșteri; are însă altceva: valoare de reper într-o zonă unde asemenea descoperiri sunt rare.
Stilistic, animalele de la Cuciulat au atras atenția tocmai prin realismul lor sobru. În studiul din 1980, felina și calul sunt discutate ca figuri redate într-o manieră realistă, cu mișcare și postură recognoscibile, nu ca simple pete fără sens. Autorii găsesc chiar analogii de stil cu alte reprezentări paleolitice europene, deși nu susțin că situl din Sălaj ar trebui pus pe același plan cu marile centre vest-europene. În aceeași lucrare apare și ideea că asocierea cal-felină nu este întâmplătoare, deoarece acest tip de cuplaj există și în arta paleolitică din vestul continentului.
La fel de importantă este tehnica. Pigmentul folosit la Cuciulat este descris ca o culoare roșu-cărămizie. Analiza chimică publicată de Marin Cârciumaru arată un conținut ridicat de oxid de fier, Fe2O3, de 13,17%, elementul care explică tonul roșcat al picturilor. Autorul notează și că vopseaua este bine fixată și acoperită pe alocuri de o crustă subțire de calcit, ceea ce i-a oferit o anumită stabilitate. Cu alte cuvinte, nu avem doar o imagine frumoasă, ci și o informație tehnică prețioasă despre materia primă și despre felul în care a rezistat.
Cea mai delicată problemă rămâne datarea. În fișa oficială a sitului, picturile sunt plasate la sfârșitul Paleoliticului, în jur de 10.000 a.Chr. În literatura mai veche și în sintezele de specialitate apare frecvent estimarea de aproximativ 12.000-14.000 de ani. Numai că această datare nu este una „tare”, obținută direct din pigment, ci una propusă pe bază de analogii stilistice și de context. Un studiu recent despre arta paleolitică din Balcani spune limpede că, în cazul Cuciulat, vârsta picturilor rămâne incertă, deoarece accesul la peșteră a fost distrus de activitățile din carieră. Asta a compromis tocmai contextul arheologic care ar fi putut aduce probe mai bune.
Tocmai de aceea, Cuciulat trebuie discutată cu grijă. Da, situl are o importanță excepțională. Da, pentru mult timp a fost singura peșteră cu picturi paleolitice cunoscută în România. Dar nu, nu mai poate fi prezentată simplu drept „cea mai veche pictură rupestră din România” sau „cea mai veche din Europa Centrală” fără nuanțe. Descoperirea Peșterii Coliboaia a schimbat radical acest cadru. După 2009, România a intrat în discuția europeană și printr-un alt sit, cu imagini negre și datări mult mai vechi, de ordinul a zeci de mii de ani. În acest nou context, Cuciulat nu își pierde importanța; doar i se schimbă locul exact pe hartă. Din „singura” a devenit „prima descoperită” și „una dintre cele mai importante”.
Pentru istoria arheologiei românești, asta contează enorm. Cuciulat a fost poarta prin care tema artei parietale paleolitice a intrat serios în cercetarea locală. Un studiu de sinteză publicat în revista Valachica spune fără echivoc că, în România, arta paleolitică include obiecte mobile și picturi de peșteră găsite într-o singură cavitate, iar importanța regională a acestui fapt este „extraordinară”. Descoperirea „căluțului de la Cuciulat” a împins cercetarea românească spre o integrare mai clară în marele context european al simbolismului paleolitic. Chiar dacă materialul este puțin, valoarea lui interpretativă rămâne mare.
Mai există un motiv pentru care Cuciulat merită tratată cu seriozitate: conservarea. Încă din 1979, autorii primului studiu avertizau că reluarea exploatării în carieră ar putea distruge iremediabil situl și valorile sale istorice. Ei notează că o porțiune de cel puțin 150 de metri din galeria fosilă fusese deja pierdută. Un studiu mai recent despre arta paleolitică din Balcani repetă aceeași idee în termeni mai seci: accesul la peșteră a fost distrus de activitățile din carieră, iar acest lucru face nesigură atât datarea, cât și reexaminarea completă a ansamblului. Cu alte cuvinte, Cuciulat nu este doar un sit vechi. Este și un sit vulnerabil, prins între patrimoniu și pagubă deja produsă.
De aici vine și adevărata miză a peșterii. Nu e doar o curiozitate locală, bună de introdus într-un pliant turistic. Este o probă rară că în spațiul de azi al României a existat un limbaj vizual preistoric care merită pus în discuție europeană, dar fără exagerări și fără sloganuri. Cuciulat nu bate Lascaux la scară. Nici Altamira la bogăție. În schimb, pune pe masă altceva: dovada că și în această parte a continentului oamenii paleoliticului au lăsat semne deliberate, recognoscibile și încărcate de sens, chiar dacă timpul, cariera și surpările au încercat să le șteargă.
