În 1896, România a prins aproape din mers una dintre cele mai spectaculoase revoluții ale medicinei moderne. Povestea nu începe într-un singur laborator și nici cu un singur nume, ci într-o legătură rapidă între Würzburg, Paris, București, Iași și Spitalul Colțea, într-o Europă care încerca să înțeleagă ce poate face noua radiație descoperită de Wilhelm Conrad Röntgen.
Momentul zero rămâne toamna lui 1895. La Würzburg, Röntgen observă o radiație necunoscută în timpul experimentelor cu tuburi catodice. Pe 22 decembrie 1895 realizează celebra imagine a mâinii soției sale, una dintre primele radiografii din istorie, iar în ianuarie 1896 își prezintă public rezultatele. În doar câteva săptămâni, vestea iese din cercul fizicienilor și intră în presa mare, în reviste medicale și în imaginarul public european.
Și aici merită făcută o corecție importantă. Formula comodă, repetată des, că razele X „au ajuns în România printr-un experiment făcut la București, în laboratorul Facultății de Medicină” e prea simplă. Din sursele istorice disponibile reiese mai degrabă o intrare în mai multe etape. O parte din începuturi se leagă de cercetarea făcută în Franța de Dragomir Hurmuzescu și Gheorghe Marinescu; altă parte ține de demonstrațiile din București și de primele aplicații clinice de la Colțea.
În Parisul anului 1896, Dragomir Hurmuzescu nu a fost un simplu spectator al modei științifice a momentului. Sursele istorice arată că, alături de Louis Benoist, a contribuit la definirea noțiunii de „anticatod” în februarie 1896, iar în mai, împreună cu Victor Chabaud, a prezentat la Academia de Științe a Franței tuburi de raze X de tip nou. În același cerc de preocupări, Gheorghe Marinescu este creditat în literatura de istorie a medicinei cu realizarea, în 1896, a unei radiografii a mâinii unui pacient cu acromegalie, una dintre cele mai timpurii utilizări medicale ale noii tehnici.
Bucureștiul intră clar în poveste în vara lui 1896. La 10 iunie, Hurmuzescu popularizează descoperirea lui Röntgen într-o demonstrație ținută în capitală, în cadrul Societății de Fizică și în mediul tehnic al vremii. Sursele vorbesc despre obținerea unor radiografii ale mâinilor celor prezenți la conferință. Aici nu mai era vorba doar despre uimire de salon sau despre spectacol științific; Bucureștiul intra efectiv în faza de probă practică.
Pasul decisiv spre medicină l-a făcut însă Spitalul Colțea. În istoria chirurgiei românești, Constantin Dimitrescu-Severeanu apare ca figura care, la numai un an după descoperirea razelor X, construiește în 1896, împreună cu asistentul Eisenecher și mecanicul Brohem, primul aparat Roentgen din țară și realizează primele radiografii din România. Un an mai târziu, același nucleu pune bazele unui laborator de radiologie și ale unui centru de radioterapie conduse de Dimitrie Gerota, cel care avea să devină unul dintre pionierii radiologiei românești.
Faptul că această memorie instituțională s-a păstrat nu e deloc întâmplător. Chiar prezentarea oficială a Spitalului Clinic Colțea amintește că aici s-au realizat radiografii în premieră în România, în 1896, la un an după descoperirea lui Röntgen. Cu alte cuvinte, la București tehnologia nu a rămas mult timp o simplă curiozitate de laborator; a trecut repede spre chirurgia de spital și spre diagnostic.
Există totuși o nuanță pe care un text serios nu are voie să o ascundă. Unele cronologii din istoria fizicii medicale dau lui Hurmuzescu meritul pentru prima instalație Röntgen improvizată și fabricată în România, la Iași, tot în 1896. Alte surse medicale pun accentul pe Colțea și pe primele radiografii clinice din București. Cele două afirmații nu se exclud neapărat. Una vorbește despre aparatură și construcție experimentală; cealaltă, despre aplicarea spitalicească și despre intrarea radiografiei în practica medicală. Cea mai corectă formulare este că România a adoptat foarte repede razele X, printr-o succesiune de contribuții care au legat Parisul, Bucureștiul, Iașiul și Colțea, toate în același an 1896.
Asta explică de ce comparația cu marile centre europene trebuie făcută fără complexe, dar și fără exagerări. România nu a inventat radiologia și nici nu a condus cursa continentală. În schimb, nici nu a rămas la periferie. Descoperirea lui Röntgen a fost preluată prompt de cercetători români și introdusă rapid în mediul medical, într-o perioadă în care Europa abia învăța ce poate face această tehnică. Pentru o țară cu infrastructură mai modestă decât Parisul sau Viena, viteza de reacție a fost remarcabilă.
Din acel început grăbit, improvizat și ambițios s-a născut un domeniu fără de care medicina de azi nu mai poate funcționa. Radiografia a deschis drumul radioscopiei, apoi radioterapiei și, în timp, întregii imagistici moderne. La Colțea, această linie continuă a fost împinsă mai departe și prin înființarea Institutului de Radium în 1910, un alt reper al medicinei românești. De la primele mâini radiografiate demonstrativ în 1896 până la diagnosticul de rutină de azi, povestea razelor X în România începe mai devreme și mai solid decât se spune, de obicei, într-o singură frază.
În primul rând, povestea nu ar trebui lăsată să pară strict bucureșteană. Intrarea razelor X în spațiul românesc a fost, de fapt, o cursă în mai multe locuri, aproape în același timp. Dragomir Hurmuzescu lucra deja în mediul științific francez la începutul lui 1896, iar un studiu istoric al CRIFST arată că, în februarie și martie 1896, împreună cu neurologul Gheorghe Marinescu, au fost făcute examinări radiografice pe pacienți, inclusiv pentru craniu și extremități. Asta dă articolului un detaliu important: România nu a preluat pasiv descoperirea lui Röntgen, ci a intrat foarte repede în zona de experiment real.
Apoi, merită introdus episodul din 10 iunie 1896, care dă textului și ritm, și scenă. Hurmuzescu susține la București, în amfiteatrul Școlii de Poduri și Șosele, o conferință despre razele X, însoțită de radiografii. Potrivit unei sinteze istorice publicate de CRIFST și unei prezentări Rador, Constantin Dimitrescu-Severeanu, impresionat de demonstrație, introduce apoi radiografia și radioscopia în serviciul său de chirurgie. E un detaliu foarte bun de presă; arată clipa în care o noutate de laborator începe să intre în practica medicală.
Mai e util și un paragraf despre Iași, fiindcă mută discuția dinspre o simplă „premieră” spre ideea de dezvoltare rapidă. Studiul CRIFST arată că, în toamna lui 1896, Hurmuzescu a realizat la Iași o instalație de raze X asemănătoare celei de la Sorbona și a efectuat sistematic radiografii osoase în anii 1896–1897. Aceeași sursă spune că laboratorul său a ajuns să includă o secțiune de radiografie și radioscopie, pusă explicit la dispoziția medicilor pentru fracturi, luxații și tumori. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre o demonstrație izolată, ci despre începutul unei infrastructuri medicale și universitare.
Foarte utilă este și nuanța legată de „prima dată”. Spitalul Colțea afirmă, în prezentarea sa oficială, că aici s-au realizat radiografii în premieră în România, în 1896, și că tot aici a fost înființat în 1910 primul Institut de Radium din țară. În paralel, o lucrare de istorie a radiologiei notează că primul aparat de raze X a fost instalat în 1897 la Spitalul Militar din București, iar Dan Gerota a lucrat cu el din 1899. Asta îți dă un paragraf foarte bun de echilibru jurnalistic: începuturile radiologiei românești nu se reduc la un singur loc și la o singură dată; ele au însemnat mai multe centre, mai multe experimente și o adoptare surprinzător de rapidă pentru epocă.
Poți adăuga și un detaliu care prinde foarte bine într-un articol de presă: Dimitrie Gerota nu a rămas doar un pionier de practică, ci a și încercat să explice public noua descoperire. Revista Chirurgia consemnează conferințele sale populare despre „Radele lui Röntgen sau radele X”, ținute la Craiova și București în 1897 și 1898, iar bibliografia lucrărilor sale menționează și cursul de radioscopie și radiografie de la Institutul Medico-Militar din București, din 1899. Asta arată că radiologia românească nu a pornit doar ca tehnică, ci și ca efort de predare, popularizare și organizare academică.
