În 1989, România nu pornea cu o datorie externă uriașă. Dimpotrivă. Datoria externă pe termen mediu și lung fusese practic achitată, iar la sfârșitul anului rezervele internaționale ajunseseră la aproape 2 miliarde de dolari!!!
Asta apare inclusiv în documentele FMI. Economia comunistă avea probleme grave și lipsuri suportate de populație, dar povestea că România a ieșit din comunism pur și simplu falită și îngropată în datorii nu stă în picioare!
După aceea a început „tranziția”.
Am privatizat. Am închis. Am vândut. Am liberalizat. Am împrumutat.
Iar în 2007 am intrat în Uniunea Europeană.
Ni s-a spus că intrăm într-o “familie” de state egale. Juridic, da. Economic însă, România și Germania nu s-au prezentat la aceeași masă cu aceleași cărți în mână.
Occidentul avea capitalul. Avea băncile. Avea marile companii. Avea tehnologia și piețele.
Noi aveam ceva extraordinar de valoros: oameni.
Și aici cifrele sunt greu de îndulcit.
OECD spune astăzi că aproape unul din cinci români de vârstă activă născuți în România trăiește în străinătate. Tot OECD spune explicit că aderarea la UE din 2007 a contribuit la accelerarea plecărilor. În 2020–2021 existau aproximativ 3,9 milioane de emigranți români de peste 15 ani numai în statele OECD.
Și aici este afacerea extraordinară pentru o economie bogată.
România crește copilul. România îi asigură școala. România formează medicul, inginerul, asistenta, electricianul sau IT-istul.
Când omul ajunge bun de muncă, economia mai bogată îi oferă salariul pe care România nu-l poate oferi și primește un adult deja format.
Omului nu-i reproșez absolut nimic. Este dreptul lui să plece unde trăiește mai bine.
Dar economic, România pierde.
Am ajuns apoi în situația absurdă în care noi exportăm oameni și importăm forță de muncă pentru slujbele rămase descoperite. OECD constată deja creșterea puternică a imigrației pentru muncă din Asia.
Și populația?
În 1990 România avea aproximativ 23,2 milioane de locuitori. În 2024 mai avea 19,1 milioane. Peste patru milioane diferență. OECD spune că emigrația a reprezentat cea mai mare sursă a declinului populației după 1990 și că ieșirile s-au intensificat după aderarea la UE.
Între timp, capitalul occidental a făcut exact ceea ce face orice capital: a căutat piețe și profit.
A cumpărat. A investit. A construit fabrici. A preluat companii. A creat locuri de muncă. A făcut și lucruri bune pentru economia românească…
Dar să nu confundăm investiția cu filantropia.
Nicio multinațională nu vine în România din dragoste pentru tricolor. Vine pentru că aici poate face o afacere.
Și este normal.
Ce nu este normal este ca statul român să nu fi avut o strategie la fel de serioasă pentru construirea capitalului românesc.
După aproape două decenii de UE ar trebui să avem curajul să punem întrebările incomode.
De ce producem atât de puține multinaționale românești?
De ce capitalul românesc care se extinde peste graniță este atât de modest? Eurostat arăta că, dintre investițiile corporale realizate de filialele externe controlate de companii europene, România era la numai 2,6% în afara UE, printre cele mai mici ponderi raportate.
De ce am devenit atât de buni la a fi piață pentru alții și atât de slabi la a construi firme care să cumpere ele în alte țări?
Aici este dezechilibrul pe care eu îl numesc fără jenă dependență economică.
Și mai există ceva.
Când economia crește, nu toți cresc la fel.
Cel care avea capital cumpără și mai mult capital. Cel care avea teren cumpără teren. Cel care avea zece apartamente poate cumpăra al unsprezecelea.
Cel care pornește astăzi de la zero primește salariul, chiria, rata, TVA-ul, acciza și eventual un credit pe 30 de ani.
OECD spune că veniturile românilor au crescut puternic, dar salariile sunt încă aproximativ cu o treime sub media OECD, iar sărăcia și lipsurile materiale rămân mult mai răspândite decât în majoritatea statelor OECD.
Așa apare România cu două viteze.
Una pentru cei care au acumulat proprietăți, relații și capital. Știm cum și de unde…
Alta pentru omul care muncește și încearcă să cumpere primul apartament.
Iar peste toate acestea stă sistemul politic românesc.
Pentru că ar fi prea comod să spunem că Bruxelles-ul este vinovat de tot.
Cine a semnat privatizările? Români.
Cine a făcut legile? Români.
Cine a numit conducerile companiilor de stat? Români.
Cine s-a împrumutat în numele nostru? Guverne românești.
Îi punem pe listă și trebuie să răspundă nu?!
UE nu ne-a obligat să avem baroni locali, sinecuri, amante și nepoți prin instituții, consilii de administrație politizate și contracte pentru băieții deștepți.
Pe aceștia i-am produs noi.
Și tocmai aici văd eu cea mai urâtă combinație.
O Europă occidentală suficient de pragmatică încât să profite de avantajele unei piețe estice deschise și o clasă politică românească suficient de incompetentă sau interesată încât să nu apere și să nu construiască suficient capital românesc.
Unul avea banii.
Celălalt avea pixul.
Iar românul avea pașaportul.
Și a plecat.
Nu trebuie să-i spuneți colonie dacă vă deranjează cuvântul.
Spuneți-i piață periferică. Dependență. Integrare inegală. Brain drain. Capital străin. Globalizare.
Mie îmi este indiferent cum îi spunem.
Eu mă uit la rezultat:
milioane de români plecați, o țară care îmbătrânește, capital autohton insuficient și un stat care, după ce a administrat prost zeci de ani, vine tot la cetățean să-i ceară încă un „sacrificiu”.
Iar acum ni se spune că următorul mare succes va fi euro. MOOR DE RÂS 
Înainte să-mi explicați cât de frumos este euro, răspundeți-mi la ceva mult mai simplu:
Cu ce intrăm noi acolo?
Cu ce datorie?
Cu ce industrie românească?
Cu ce bănci românești?
Cu câte companii românești puternice?
Cu câți dintre oamenii noștri buni rămași acasă?
Pentru că libertatea economică dintre unul foarte bogat și unul slab este egală doar în regulament.
ERA O VORBĂ! TOȚI au voie să cumpere. Numai că PUȚINI cu ce.
