Când privești harta Orientului Mijlociu, tentația e să vezi doar o zonă agitată. Conflicte, alianțe fragile, state care par mereu la limită. Dar imaginea asta, repetată ani la rând, spune doar o parte din poveste. Realitatea e mai complicată și, mai ales, mai veche decât titlurile de presă.
Regiunea nu a funcționat niciodată după reguli simple. Nu a fost nici complet stabilă, dar nici complet haotică. A avut perioade lungi în care a funcționat „din inerție”, sub presiuni externe și interne, dar fără să se prăbușească. Asta înseamnă că există mecanisme mai adânci care o țin în echilibru, chiar dacă la suprafață pare că totul e instabil.
Unul dintre aceste mecanisme ține de felul în care sunt construite statele. Majoritatea sunt rezultatul unor decizii luate după perioada colonială. Nu au apărut natural, dintr-o evoluție internă lentă, ci au fost desenate, de multe ori, cu rigla pe hartă. Granițele nu au ținut cont întotdeauna de realități etnice, religioase sau tribale.
Asta a creat un tip special de stat. Un stat care există oficial, are instituții, armată, guvern, dar care nu are întotdeauna o bază solidă în societate. De aici apare ideea de „stat slab”. Nu în sensul că nu are putere, ci în sensul că puterea nu este distribuită stabil și nu este acceptată uniform.
În interior, aceste state sunt deseori fragmentate. Există grupuri diferite, uneori în competiție directă. Unele au acces la resurse, altele nu. Unele sunt aproape de putere, altele complet marginalizate. Iar echilibrul dintre ele este fragil.
Aici intră în joc elita conducătoare. În multe cazuri, aceasta nu este sigură pe poziția ei. Nu are o legitimitate clară, solidă. Nu este rezultatul unui consens larg. De aceea, acționează defensiv. Controlează, limitează, reacționează rapid la orice amenințare.
Această insecuritate a elitelor se transmite în tot sistemul. Nu rămâne doar la nivel politic. Devine o stare generală. Se simte în economie, în societate, în relațiile externe. Practic, insecuritatea de sus generează insecuritate peste tot.
Un alt element important este interdependența regională. Statele din Orientul Mijlociu nu pot fi analizate izolat. Ce se întâmplă într-un stat are efect direct asupra altuia. Nu există granițe reale în sensul occidental al cuvântului. Există conexiuni.
Conflictele nu rămân locale. Se extind. Se propagă. Uneori prin migrație, alteori prin influență politică sau militară. Asta creează un model de securitate diferit. Nu e vorba doar de apărarea unui stat, ci de menținerea unui echilibru între mai multe state, fiecare cu propriile tensiuni.
Dacă te uiți la hartă, regiunea pare clar delimitată. Dar, în realitate, granițele sunt mai fluide. Se vorbește despre un spațiu care se întinde de la Maroc până în Iran. Include lumea arabă, dar și Israelul și Iranul. Nu e o regiune omogenă. E o construcție bazată pe interacțiuni.
Sunt însă și zone de separare. Nu toate statele sunt integrate în același mod. Ciprul și Sudanul, de exemplu, sunt în afara acestui nucleu de securitate. Nu pentru că nu au legături, ci pentru că nu sunt implicate direct în același tip de dinamică.
Afganistanul joacă un rol diferit. Este mai degrabă un spațiu de separare decât de conexiune. Nu este complet izolat, dar nici integrat. Funcționează ca o zonă tampon între Orientul Mijlociu și alte regiuni.
Turcia este un caz aparte. Istoric, a fost în centrul lumii arabe, ca parte a Imperiului Otoman. Dar după anii 1920, a schimbat direcția. A ales un model occidental. Reformele lui Atatürk au rupt legătura cu trecutul imperial și au orientat țara spre Europa.
Această schimbare nu a fost doar politică. A fost și culturală. Turcia a devenit un spațiu de tranziție. Nu mai este complet parte din Orientul Mijlociu, dar nici complet integrată în Europa. Este între lumi.
Această poziție o transformă într-un actor important. Nu doar prin dimensiune sau armată, ci prin rolul de intermediar. Poate influența ambele direcții. Poate bloca sau facilita legături.
În același timp, regiunea a fost supusă constant presiunilor externe. Marile puteri au avut mereu interese aici. Resursele, poziția geografică, rutele comerciale au atras atenția. Intervențiile externe nu sunt o excepție. Sunt o constantă.
Problema este că aceste intervenții nu au adus stabilitate pe termen lung. De multe ori au complicat situația. Au întărit unele regimuri, au slăbit altele, au creat dependențe. Iar efectele se văd și astăzi.
În paralel, există și o dimensiune culturală care nu poate fi ignorată. Orientul Mijlociu nu este doar un spațiu politic. Este și un spațiu identitar. Religia joacă un rol important. Nu doar ca credință, ci ca element de organizare socială.
Asta influențează modul în care oamenii percep statul, autoritatea, conflictul. Nu există o separare clară între religios și politic, așa cum există în alte regiuni. Cele două se suprapun.
Această suprapunere complică lucrurile. Deciziile politice nu sunt doar tehnice. Au încărcătură simbolică. Pot genera reacții puternice. Pot mobiliza sau destabiliza.
În același timp, nu trebuie căzut în extrema cealaltă. Nu totul se explică prin religie. Există și factori economici, sociali, istorici. Regiunea este complexă tocmai pentru că toate aceste elemente se combină.
Un alt aspect rar discutat este capacitatea de adaptare. Deși pare o regiune blocată în conflict, Orientul Mijlociu a demonstrat de multe ori că poate funcționa în condiții dificile. Economii fragile continuă să existe. State sub presiune continuă să funcționeze.
Asta nu înseamnă stabilitate. Înseamnă rezistență.
Este diferența dintre a fi stabil și a nu cădea.
În final, imaginea Orientului Mijlociu ca o regiune „problema” este prea simplă. Nu explică nimic. Este mai degrabă un reflex.
Comitetul Regional Permanent al Orientului Mijlociu 1948 – 1990
Nivelul regional
Fixarea unei date exacte asupra aparitiei Comitetului Regional Permanent este problematica deoarece nu a existat un punct clar de trecere de la statutul colonial la independenta. Turcia, Iranul si Arabia Saudita nu au fost niciodata colonizate .Diferenta dintre statutul colonial si independenta a fost deseori neclara , asemeni Egiptului , Irakului , Iordanului si Omanului, unde puterile coloniale au pastrat in mod oficial o prezenta puternica in cadrul statelor independente .
Procesul de decolonizare s-a prelungit intinzandu-se din Egipt, Irak si Yemen in timpul perioadei dintre razboaiele din Bahrain, Qatar , si U A E in 1971 . Cand a atins procesul o masa critica suficienta de factori independenti care sa inceapa sa functioneze ca un Comitet Regional Permanent ?
Multe dintre dinamicile conflictelor prezente ale regiunii au radacini in trecut in timpul anilor dintre razboaie. Rivalitatile intre-arabe si conflictul din palistinieni si imigrantii zioniti au fost vizibile in timpul anilor 1930 , deoarece au existat dispute teritoriale si factori care au dus la aparitia nationalismului arab (Yapp 1991 : 49-208 ; Barnett 1998 : 55-83 ; Podeh 1998 ) . Podeh insista ca o asemenea intereactiune a fost suficienta , pentru a constitui un sistem de state arabe .
Spre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, prezenta coloniala britanica si franceza a fost puternica , iar politica lor militara a dominat regiunea. Din acest motiv, cea mai exacta data pentru formarea Comitetului regional Permanent al Orientului Mijlociu vine dupa valul de decolonizare dintre 1945 si 1948, care a generat intr-o masa critica de state independente .
Asemeni Asiei de sud , Comitetul Regional Permanent al Orientului Mijlociu s-a nascut prin lupta. Independenta Israelului a inlocuit vechiul conflict dintre palestinieni si imigrantii zioniti, punand astfel punct primului dintre multele razboaie interstatale .
Spre deosebire de Asia de sud, intreaga dinamica a insecuritatii regionale , s-a centrat in jurul unei singure rivalitati intre doua mari puteri . Orientul Mijlociu prezinta un tablou mult mai complicat; in jurul sau mai mult de 20 de state relativ egale au format Comitetul Regional Permanent .
Aceste cifre, desemneaza faptul ca in cadrul Comitetului Regional Permanent s-au dezvoltat trei subcomplexe : doua principale, grupate in Levant si Golf si unul mai slab in Magreb. Cu toate acestea, diviziile la distanta, au fost oarecum compensate de ampla migratie a fortei de munca din randul statelor arabe, mai ales in ceea ce priveste domeniul petrolier si a banilor proveniti de pe urma petrolului.
Un al patrulea subcompex, ar putea fi acela din ,, The Horn of Africa’’, dar acesta ar reprezenta practic cel mai slab subcomplex din acest set. Somalia, Djibouti si Sudan, sunt toate membre ale ligii arabe si exista un model persistent de conflict, care le conecteaza cu Etiopia, Eritrea si uneori Egiptul.
Expertii, (Capham 1996: 128- 9; Tibi 1993: 52, 59) considera ca complexul ,,Horn’’, este parte din Africa si nu trebuie considerat ca apartinand Orientului Mijlociu.
Incercarea de a surprinde interdependenta de securitate din cadrul Orientului Mijlociu este tentanta, mai ales in ceea ce priveste formulele etnice sau religioase. Faptul ca cele doua nuclee principale pot fi interpretate ca ,, arabii contra celorlalti’’, (evrei, iranieni), si faptul ca exista o mostenire timpurie a arabilor fata de turcii din zilele otomane – care este inca prezenta in cadrul problemelor variate ale kurzilor- , sugereaza o explicatie etica a insecuritatilor regiunii.
Religia impune amestecarea in cadrul acestei chestiuni: Israelul prezinta diferentieri religioase fata de vecinii sai arabi, majoritatea islamici sau crestini, in timp ce Iranul reprezinta partea ,, Shi’a’’ a Sunni- Shia, care s-a desprins din Islam.
Dupa cum notau Chubin si Tripp (1996: 4) : ,, pentru Iran, o disputa cu orice vecin arab risca sa devina o disputa cu toti vecinii sai arabi’’, – o observatie care se aplica in cazul Israelului cu o si mai mare intensitate. Arabismul si islamismul sunt concurente, prin idei strans legate intre ele ( Dawisha 2000 ), dar in timp ce aceasta simplificare capteaza un element important al adevarului, nu cuprinde intregul adevar.
Asa cum a demonstrat Barnett, ( 1998 ), constructia nationalismului arab, a generat mai degraba o si mai mare rivalitate inter-araba si un conflict, decat cooperare si armonie, iar acelasi lucru poate fi spus si despre relatiile inter-islamice. Asadar, aceasta regiune contine pe ordinea de zi, state inter-arabe si inter-islamice puternice. Rivalitatile inter-arabe, afecteaza concurenta pentru conducerea lumii arabe , a interpretarilor arabismului, precum si a mai multor tipuri de rivalitate asupra teritoriului, asupra rezervelor de apa si a ideologiei, ca sa nu mai mentionam interesele conducatorilor si a chestiunilor de succesiune regala.
Islamistii constituie adeseori opozitia pe piata interna din statele arabe, iar statele islamice ( Iranul ), sunt vazute cu usurinta ca o amenintare , de multi dintre vecinii lor ( Karawan 1997 ). Pe de o parte o avut loc o mica interactiune intre dinamica arabilor si cea a non-arabilor, iar pe de cealalta parte a avut loc o interactiune a arabilor impotriva
dinamicii arabe. S-ar putea construi un caz prin faprul ca de regula, disputele arabilor cu non-arabii au loc cu prioritate in fata disputelor arabi contra arabi, dar si aici sunt exceptii importante: Siria arabica s-a aliat cu Iranul non-arab, atunci cand Iranul era in razboi cu Irakul arabesc. Si Iordanul si Siria i-au atacat pe palestinieni in ciuda opunerii colective a arabilor inpotriva Israelului. Siria a ocupat o mare parte din Liban si a amenintat cu diverse ocazii ca va folosi forta impotriva Iordanului.
Modelele de adversitate si prietenie din Orientul Mijlociu sunt remarcabile prin caracterul lor complicat si transversal. Dar in timp ce explicatiile conflictului la nivel mondial, s-ar putea sa nu fie posibile, modelul regional de securitate interdependenta poate fi descris in mod cert.
Primul subcomplex definitoriu de baza, a fost acela centrat in Levantul dintre Israel si vecinii saii arabi, o lupta locala desfasurata intre israelieni si palestinieni, care au infiintat si au sustinut o ostilitate mult mai dezvoltata intre Israel si vecinii sai apropiati. ( Tibi: 1993: 183-4 ). Acest subcomplex a fost umbrit de un conflict intre Israel si intinsa lume islamica – mai ales dupa 1979, cu Iranul. Conflictul arabo-palestinian s-a concentrat , a amplificat si in unele moduri a definit calitatile transnationale ale nationalismului arab, oferind astfel o ampla coerenta acestui Comitet Regional Permanent. ( Barnett 1998: 121-3; Dervis si Shafila 1998: 508).
Din Maroc si pana in Irak, a existat adeseori o sustinere puternica pentru sprijinirea palestinienilor, sustinere din partea guvernelor catre proprii lor oameni. In lipsa angajamentelor culturale comune, este putin probabil ca securitatea nationala sa priveasca asupra unei colectii de puteri de marime mici si milocii cu membrii indepartati din punct de vedere geografic, precum Marocul si Omanul , care s-ar fi putut uni intr-o singura chestiune de interdependenta de securitate. Simbolurile comune arabismului si islamismului, au fost cele care au stabilit ca dinamica securitatii din Orientul Mijlociu sa se desfasoare pe parcursul unor distante atat de mari. Fara ele, cu siguranta, nu ar fi putut exista un Comitet Regional Permanent al Orientului Mijlociu. In schimb, ar fi existat doua sau trei Comitete Regionale Permanente mai mici, formate in jurul Golfului, Magrebului si al Levantului.
Conflictul dintre palestinieni si israeleni a dus la dezvoltarea unor bine cunoscute razboaie (1948-9, 1956, 1967, 1969, 1970, 1973, 1982), precum si a unei corespondente nesfarsite de ciocnire a fortelor militare in interiorul si in jurul Israelului. Acest subcomplex, implica, in principal Israelul si o parte din vecinii sai imediati si este un amalgam de state si de factori nonstatali (PLO- organizatia de eliberare a Palestinei, Hamas, Hezbollah). Mai multe tari aflate pe campul de lupta, au fost angajate direct impotriva Israelului (Irak, Iran, Arabia, Saudita, Kuweit, Libia, Tunisia), oferind sprijin financiar si uneori militar.
Aproape toate tarile arabe, au fost angajate intr-o oarecare masura in conflict, chiar si numai daca intr-un mod retoric, iar efectele razboaielor au avut un impact major asupra politicii inter-arabe, mai ales asupra Egiptului, considerat a fi liderul lumii arabe.
Subcomplexul din Golf, format dupa retragerea Marii Britanii din zona, a centrat rivalitatea triunghiulara dintre Iran, Irak, Golf si statele arabe conduse de Arabia Saudita.
Exista, de asemenea, o rivalitate periferiala intre Arabia Saudita si Yemen, si in interiorul Yemenului, care a generat o multime de razboaie locale si a trasat uneori in arii largii participarea araba de partea regalitatii impotriva miscarilor radicale. Statele din Golf,
-Kuweit, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite si Oman ,- au fost grupate in 1981 in Consiuliul de Cooperare din Golf; acest parteneriat subregional strategic, s-a format ca raspuns la razboiul dintre Irak si Iran ,- in mod conspirativ excluzandu-le pe cele doua- .
Revolutia din anul 1979 din Iran, a adaugat un pronuntat element ideologic rivalitatii fata de Arabia Saudita, din moment ce ambele state au revendicat conducerea si au concurat cu universalismul islamic. (Chubin si Tripp, 1996- 15, 71).
Ostlilitatea dintre Irak si Iran a pornit de la variatele dispute asupra granitelor, ambitiile de putere ale conducatorilor celor doua state care au ignorat problemele cu minoritatile kurde si din cauza numeroasei populatii Shi’ite din sudul Irakului. Aceasta rivalitate poate fi inteleasa ca o dezvoltare a unei rivalitati mult mai vechi intre arabi si persi si dintre Shi’a si populatia de sunniti din Islam, (sec. VII d. Hr).
Vesticii tind sa uite ca Imperiul Otoman, a controlat litoralul estic al Mediteranei si ca cea mai mare parte a lumii arabe din sec. XVI pana in 1918, a fost de regula in razboi, nu numai cu Europa, ci si cu Imperiul Persic Safavid. Imperiul Otoman a fost, in mare masura un rezultat al convingerii sunnitilor, in timp ce safavizii, s-au expus Islamului.
Acesti factori etnici, au jucat un rol important in tensiunile moderne dintre Irak si Iran si dintre Iran si arabii din Golf. Tensiunile inter-arabe dintre arabii din Golf si Irak, sunt mult mai detaliate, avand de-a face cu dispute asupra pretului petrolului – o teama generala a arabilor din Golf la pretentiile lui Saddam Hussein, – iar in cazul Kuweitului, o teama specifica creata de disputele de dincolo de granita din cauza resurselor de petrol si a respingerii repetate a Irakului de a-i proclama independenta. O miscare anterioara a acestui subcomplex a fost confiscarea de catre Iran a unor insule disputate de Emiratele Arabe Unite in anul 1971. Dupa debarcarea britanica, s-a produs o crestere substantiala a producerii de armament in regiune, iar revolutia iraniana din 1979, a condus dopotriva la amestecarea in politaica interna a statelor arabe printre randurile Sunni- Shia si ,,primul’’ Golf, iar razboiul dintre Iran si Irak a reprezentat o legatura sangeroasa ce a durat din 1980 si pana in 1988.
Al doilea razboi din Golf, s-a deschis in 1990, cu anexarea Kuweitului de catre Irak , si a culminat cu o disputa asupra pretului petrolului. Acest fapt a avut drept rezultat un nou razboi impotriva Irakului la inceputul anului 1991 de catre coalitia SUA, care a restaurat independenta Kuweitului si a impus Irakului grele sanctiuni internationale.
Desi Golful a adaugat un plus de insemnatate Comitetului Regional Permanent din Orientul Mijlociu, nu a generat nimic asemanator cu intensitatea simbolica care a ingaduit conexiunea dintre arabi si israeliti , ducand astfel la o raspandire in arii largi a statelor arabe si islamice. Dar apropiata proximitate geografica a acestor doua regiuni, a insemnat ca, in ciuda dinamicii lor locale independente, exista o traversare intre ele, iar asta ajuta la inlaturarea intregului Comitet Regional Permanent.
De exemplu, Siria este principala rivala a Israelului, dar si a Irakului si a luat parte la ambele razboaie din Golf impotriva Irakului. In amandoua razboaiele, Siria a fost aliata Iranului. Irakul si Siria, au fost aliate impotriva Israelului, altfel ele au fost ostile una alteia. Arabii din Golf, au jucat un rol important din punct de vedere financiar in conflictul impotriva Israelului, -contribuind poate si cu 10 miliarde de dolari, in favoarea Organizatiei de eliberare a Palestinei – si datorita simpatiei fata de grupurile islamice, precum si a politicii interne a multor state arabe.
Egiptul , desi un jucator central in conflictul dintre arabi si israeliti, a jucat un rol important in Golf. El a intervenit pe larg in Yemen, in timpul anilor 1960 si in timpul celui de-al doilea razboi din Golf, de partea statelor golfice si a Siriei impotriva Irakului. Cel de- al treilea subcomplex al Orientului Mijlociu , a fost Magrebul. Rolul acestuia a fost practic stabilirea unor relatii in vederea deplasarii trupelor prin Libia , Tunisia , Maroc si Sahara de vest. Dar pentru Magreb, cat si pentru indepartatul Est, granita cu Africa a fost neclara. Dinamica securitatii Magrebului a impins-o in Ciad, Sahara vestica si Mauritania, iar Libia, Marocul si Israelul, s-au jucat de-a politica in ceea ce priveste mai multe state sub-sahariene. Principala problema de securitate regionala din Magreb, a fost anexarea marocanilor la Sahara de vest, incepand cu anul 1975, care a dus la o tensiune de 12 ani intre Algeria si Libia; aceasta din urma i-a sprijinit pe luptatorii ,,polisario’’, in lupta impotriva Marocului. Marocul in schimb, i-a sustinut pe adversarii Libiei in Ciad. Libia a fost implicata in Razboiul Civil din Ciad din 1980 si a avut de asemenea, o disputa teritoriala cu Ciadul asupra Benzii Aozon, ocupata de Libia in 1973.
Statele magrebiene au fost implicate din plin in disputa dintre arabi si Israel, precum si in conflictul din Golf, astfel ca aderarea lor la Comitetul Regional Permanent, nu a fost pusa sub semnul intrebarii. Libia a adoptat o atitudine politica puternica impotriva Israelului si a trecut de partea regimurilor radicale opuse celor din Golf. Algeria a jucat deseori un rol mediatic in politica araba; Tunisia, – oarecum fara tragere de inima – a gazduit structurile Comitetului Regional Permanent timp de mai multi ani si a dotat trupele mai multor regimuri arabe din Golf. In alta ordine de idei, Egiptul a beneficiat de ajutorul algerienilor in timpul razboiului lor de eliberare impotriva Frantei, dar in general, restul lumii arabe, nu a fost prea mult implicata in disputele subcomplexului din Magreb. Toate acestea definesc, mai degraba un set puternic de infatisari interstatale westfaliene ce face parte din dinamica securitatii la nivel regional. Formarea conflictului din Orientul Mijlociu a fost determinata de o serie de dispute teritoriale, intreceri ideologice, puteri si state rivale, si diviziuni etnice si culturale. In cadrul lor un rol important l-au jucat dispultele asupra petrolului, rezervelor de apa si religie. Cum s-au legat aceste dispute de cele de deasupra si de cele de sub ele ? Sau cu alte cuvinte, ce a determinat constelatia de securitate sa arate ca o privire de ansamblu ? Analizate in linii mari si disputele regionale si cele la nivel mondial, au fost foarte puternice. Echilibrul national a fost de asemenea, semnificativ, prezentand modelele postcoloniale tipice de regimuri nesigure ca preocupari obsesive despre intarirea propriei securitati din interiorul statelor. Dar cu cateva exceptii, insecuritatile interne au fost cuprinse in mare masura in cadrul sistemului de stat; echilibrul interregional a avut doar o importanta marginala.
Realitatea este că vorbim despre un spațiu în care istoria, geografia, politica și cultura se intersectează constant. Unde granițele sunt mai mult teoretice decât reale. Unde securitatea nu poate fi separată pe state, ci trebuie privită ca un întreg.
Și poate cel mai important lucru; este o regiune care nu poate fi înțeleasă rapid. Nu există explicații scurte. Nu există soluții simple.
