Ni se repetă des, cu aerul celui care a închis definitiv discuția, că românii trăiesc bine. Uite mașini; uite magazine pline; uite haine; uite telefoane; uite mall-uri. Prin comparație cu anii ’80, desigur că trăim mai bine. Numai că asta nu dovedește ce cred propagandiștii confortului. Dovedește doar că timpul a mers înainte. Întrebarea serioasă nu este dacă o ducem mai bine decât în bezna comunistă. Întrebarea este alta: cât din această „bunăstare” este reală și cât este doar vitrină peste o societate tot mai inegală, mai scumpă și mai strânsă de gât.
Există în România un tip de discurs care se activează reflex. De fiecare dată când cineva vorbește despre salarii mici, chirii imposibile, pământ concentrat în tot mai puține mâini, sate depopulate, munci prost plătite și nesiguranță zilnică, apare imediat omul cu vitrina. Omul care îți arată parcarea de la mall și crede că a demonstrat prosperitatea națională. Omul care vede două SUV-uri, trei espressoare și o coadă la fast-food și decide că s-a terminat discuția despre sărăcie. Omul care transformă consumul vizibil în argument social și îți spune, cu satisfacția celui care a bifat modernizarea, că pe vremea lui Ceaușescu era mai rău. Corect; era mai rău. Dar de aici până la concluzia că România de azi e o poveste de succes pentru majoritatea oamenilor e o distanță uriașă.
De fapt, aici începe frauda intelectuală. Comparația cu Ceaușescu este folosită ca paravan pentru a evita comparația serioasă cu prezentul european și cu promisiunile făcute după 1990. Evident că oamenii sunt mai bine îmbrăcați decât în anii penuriei. Evident că rafturile sunt pline. Evident că ai mai multe produse, mai multă tehnologie și mai multă mișcare economică. Ar fi și absurd să fie altfel după decenii de schimbare tehnologică, integrare europeană, piețe deschise și circulație liberă. Asta nu este dovada bunăvoinței capitalului autohton și nici certificatul moral al clasei care a condus România în ultimii 35 de ani. Este, pur și simplu, mersul istoriei. Dacă tot coborâm scara până la dinozauri ca să relativizăm orice critică, atunci n-o să mai putem spune niciodată că ceva e prost, fiindcă întotdeauna se va găsi o epocă mai rea. Un asemenea mod de a gândi nu apără progresul; îl anulează.
Da, România s-a schimbat. Dar schimbarea nu are același sens pentru toți. Când te uiți la cifrele dure, nu la vitrine, vezi o țară care încă stă foarte prost exact acolo unde contează pentru viața de fiecare zi. În 2024, 27,9% dintre români erau expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială; era a doua cea mai mare rată din Uniunea Europeană, după Bulgaria. În același an, 17,2% dintre români se aflau în deprivare materială și socială severă; cea mai mare rată din UE. Asta înseamnă lipsuri reale, nu tristeți teoretice: imposibilitatea de a face față unor cheltuieli neprevăzute, de a menține o locuință încălzită corespunzător, de a avea acces constant la lucruri elementare pe care alții le consideră normale. Asta este România reală, ascunsă după geamul curat al hipermarketului.
La locuire, tabloul devine și mai crud. În 2024, România avea cea mai mare rată de supraaglomerare a locuințelor din Uniunea Europeană: peste 40%, aproximativ 40,7–41%, în funcție de seria statistică citată de Eurostat. Asta spune mai mult despre nivelul real de trai decât o mie de fotografii dintr-un mall în weekend. Nu poți vorbi serios despre prosperitate generală într-o țară în care aproape jumătate din populație trăiește în locuințe supraaglomerate, în care prețul unei case sau al unei chirii mușcă tot mai adânc din venit, iar independența tinerilor se amână nu din romantism familial, ci din imposibilitate economică. Vitrina spune „consum”; realitatea spune „înghesuială”.
Mai interesant este că această tensiune apare într-o țară unde salariul minim a crescut puternic în ultimul deceniu. Un raport WSI arată că, din 2015 până în 2025, salariul minim real din România a crescut cu peste 178%, una dintre cele mai mari creșteri din Europa. Eurofound notează și noul mecanism prin care salariul minim este ajustat în 2025 pe baza inflației și a productivității. Așadar, nu avem voie să mințim în sensul invers; există progres. Numai că progresul acesta nu a rezolvat structura adâncă a vulnerabilității. Poți crește salariul minim și totuși să rămâi campion european la deprivare severă. Poți avea salarii mai mari pe hârtie și totuși să nu poți cumpăra locuire decentă, timp liber real și siguranță. Tocmai aici se vede că bunăstarea nu înseamnă doar cât intră lunar pe fluturaș; înseamnă ce poți face cu acel venit într-o economie unde prețurile, terenurile, locuințele și serviciile se scumpesc mai repede decât sentimentul de stabilitate.
Asta explică și de ce România poate arăta simultan „bogată” și săracă. Are insule de consum vizibil și mări de nesiguranță. Are mașini scumpe în parcări și familii care taie din mâncare, din medicamente sau din încălzire. Are restaurante pline și sate care se golesc. Are festivaluri, telefoane noi și rate. Multe rate. Are orașe în care se construiește agresiv și cartiere întregi unde apartamentul bun a devenit lux. Are supermarketuri cu produse de toate felurile și o parte mare din populație care calculează până la ultimul leu cât costă coșul de bază. De aceea e ridicol să folosești imaginea consumului urban drept fotografie a întregii țări. Nu orice lumină e progres; uneori e doar neon pus peste o crăpătură.
Dincolo de salarii și coșuri, există însă o dimensiune mai veche și mai grea: pământul. Aici comparația ironică dintre feudalism, capitalism și întoarcerea înapoi nu e chiar o glumă ieftină; atinge o rană reală. România are una dintre cele mai ciudate structuri agrare din Europa. Eurostat arată că în 2020, din cele 9,1 milioane de exploatații agricole din UE, aproximativ 2,9 milioane se aflau în România. Cu alte cuvinte, aproape o treime din fermele Uniunii sunt românești. Banca Mondială arată că peste 93% dintre fermele din România au sub 5 hectare. Dar aceeași analiză arată și ruptura mare: fermele foarte mici sunt covârșitoare ca număr, în timp ce fermele mari, de peste 100 de hectare, controlează aproape jumătate din suprafața agricolă utilizată, circa 48%. Mai direct spus, România nu are doar milioane de gospodării mici. Are și o concentrare masivă a pământului în exploatații mari. Nu e feudalism în sens istoric; dar seamănă periculos de mult cu o economie în care mulți dețin foarte puțin, iar puțini controlează enorm.
Asta este marea schizofrenie a agriculturii românești. Țara cu cei mai mulți mici agricultori din Uniunea Europeană este, în același timp, o țară în care pământul se concentrează sever. Micile gospodării țin în viață statistica socială și folclorul politic. Marile exploatații țin în mână volumul real de control economic. Între ele lipsește clasa mijlocie agricolă solidă, care în alte părți mai stabilizează satul, proprietatea și comunitatea. Rezultatul se vede clar. Ai sate cu bătrâni care mai lucrează câteva pogoane, ai familii care trăiesc aproape de autosubzistență și, peste drum, ai mii de hectare lucrate industrial. Pe aceeași hartă stau și țăranul cu două vaci, și compania care vede terenul exclusiv ca activ. Nu întâmplător Comisia Europeană notează în planul strategic agricol al României nevoia de a reduce disparitățile de venit dintre ferme și de a crește viabilitatea economică a exploatațiilor. Problema e acolo, oficial. Nu e invenție de cafenea.
Și mai există un detaliu care irită instinctiv. În februarie 2026, pe baza informațiilor prezentate de Ministerul Agriculturii, apărea din nou discuția despre terenurile agricole controlate de capital străin. Ministerul a spus că persoanele fizice străine dețin direct foarte puțin, aproape 0,01% din terenul agricol, dar că, în cazul persoanelor juridice, procentul asociat capitalului străin ar putea urca între 25% și 28%, deși chiar ministerul admite diferențe de interpretare metodologică. Asta înseamnă că sloganul „străinii ne-au luat tot pământul” este exagerat dacă e spus fără precizări, dar nu înseamnă deloc că subiectul e o fantasmă. Terenul românesc a devenit de ani buni obiect de investiție, iar cine tratează pământul strict ca activ financiar nu-l privește cu ochii celui care trăiește din el. Aici începe fractura dintre patria ca simbol și pământul ca marfă.
De aceea ironiile despre „ne-au salvat ba feudalismul, ba capitalismul, ba comunismul” au priză. Nu pentru că oamenii și-ar dori serios întoarcerea la iobăgie, ci pentru că simt că libertatea promisă după 1990 a venit împreună cu o nouă formă de dependență. Nu dependență juridică, desigur. N-am revenit la sclavagism în sens legal și ar fi stupid să spui asta literal. Dar avem altceva: o libertate formală, adesea golită de putere reală. Omul e „liber” să lucreze unde vrea, însă unde vrea nu prea plătește suficient. E „liber” să-și cumpere locuință, însă prețul i-o face inaccesibilă. E „liber” să rămână la sat, însă satul nu-i dă viitor. E „liber” să plece, și milioane au plecat exact din acest motiv. Libertatea fără bază materială suficientă e o libertate care începe să semene, încet, cu obligația de a te descurca singur într-un joc făcut de alții.
În România, unul dintre cele mai toxice efecte ale tranziției a fost tocmai transformarea supraviețuirii în merit moral. Dacă ai rezistat, ți se spune că ai fost harnic. Dacă n-ai rezistat, se insinuează că n-ai fost destul de bun, destul de flexibil, destul de „adaptat pieței”. E un mod foarte comod de a muta toată răspunderea pe individ și de a absolvi structura. Dar structura există. Nu toți pornesc din același loc. Nu toți au aceeași plasă de siguranță. Nu toți au părinți care să-i țină în chirie până la 32 de ani. Nu toți au apartament moștenit. Nu toți au intrări, recomandări, pământ, capital sau relații. Unii au doar salariul, iar salariul se termină înainte de lună.
Aici se vede cel mai bine falsul optimism de carton. România nu este o țară de săraci uniformi. A devenit o țară de inegalități foarte vizibile. Unii trăiesc european în sensul bun al cuvântului; călătoresc, investesc, schimbă mașini, cumpără proprietăți, au acces la sănătate privată, școli private, vacanțe și timp. Alții trăiesc „modern” doar în sensul că plătesc facturi moderne, au stres modern și își văd copiii pe video-call, fiindcă muncesc în altă țară. În statistică apar toți împreună. În viață, stau în lumi diferite.
Apoi mai e ceva ce merită spus direct. Progresul tehnologic și de consum nu este automat progres social. Poți avea internet rapid și spitale slabe. Poți avea aplicații și sate fără medici. Poți avea centre comerciale mari și un sistem public care te umilește la ghișeu. Poți avea supermarket deschis non-stop și un tânăr care nu-și permite să stea singur în orașul în care muncește. Poți avea mașini multe și drumuri proaste. Poți avea mâncare de toate felurile și o populație care cumpără tot mai atent, pentru că scumpirile au mușcat din orice buget. De aceea, fraza „uitați-vă în jur” nu e argument sociologic. E doar o fotografie decupată convenabil. Dacă te uiți în jur cu adevărat, vezi și haine bune, și datorie; și mașini, și nesiguranță; și mall, și supraaglomerare; și consum, și lipsă.
România ultimilor 35 de ani a trăit din promisiunea că piața va regla totul și că odată cu timpul, automat, toți vor urca. N-a fost așa. Unii au urcat spectaculos. Alții au rămas pe loc. Alții au fost mutați din țară. Iar unii au ajuns să privească dezvoltarea ca pe ceva care se întâmplă lângă ei, nu cu ei. De aici vine și nervul social care erupe periodic. Nu doar din propagandă. Nu doar din nostalgie. Ci din sentimentul că li s-a cerut oamenilor să aplaude o victorie la care n-au fost invitați.
Când cineva spune „bine că n-a ieșit Georgescu, că ne întorceam în epoca dinozaurilor”, spune, de fapt, două lucruri deodată. Pe de o parte, exprimă frica legitimă față de aventură politică și impostură mesianică. Pe de altă parte, scapă ușor de obligația de a explica de ce atâția oameni sunt gata să asculte asemenea personaje. Aici e problema reală. Nu doar cine apare, ci de ce prinde. Și prinde fiindcă foarte mulți nu se mai regăsesc în discursul oficial al „României care merge bine”. Li se spune că trăiesc mai bine pentru că au mall. Ei văd că au rată. Li se spune că sunt liberi. Ei văd că nu pot cumpăra pământ, casă, timp și liniște. Li se spune că sunt norocoși că nu mai stau la coadă la ulei. Ei știu că stau la coadă la altceva: la șanse reale.
Trebuie spus clar și altceva. Faptul că România e mai bine decât în comunism nu înseamnă că modelul de după comunism merită absolvit de critică. Exact invers. Cu cât timpul a trecut, cu atât întrebările devin mai grele. De ce, după atâția ani, ai încă cea mai mare supraaglomerare a locuințelor din UE. De ce, după atâția ani, ești tot campion la deprivare severă. De ce, după atâția ani, tinerii încă ies din țară ca dintr-o sală în care nu se mai respiră. De ce, după atâția ani, agricultura ta arată ca o ruptură între milioane de ferme mici și mari exploatații care concentrează terenul. De ce, după atâția ani, discuția despre „normalitate” se rezumă prea des la posibilitatea de a cumpăra mai multe lucruri, nu la posibilitatea de a trăi mai demn.
Adevărul simplu este că România nu s-a întors literal în sclavagism și nici nu a reintrat oficial în feudalism. Dar a produs forme noi de dependență și vechi reflexe de concentrare. A creat o economie în care mulți trăiesc sub presiunea continuă a costului de a exista, în timp ce o parte mult mai mică strânge proprietate, acces și protecție. A lăsat piața să decidă prea mult în locuri unde piața nu are conștiință: locuire, teren, comunitate, șanse de pornire. A vândut ideea că vitrina e suficientă și a sperat că omul nu se va uita în spate, la depozit.
Dar omul se uită. Și vede.
Vede că progresul e real, dar distribuit strâmb. Vede că rafturile sunt pline, dar buzunarul nu ține pasul. Vede că salariul a crescut, dar casa s-a dus mai departe. Vede că libertatea există, dar pentru mulți e doar libertatea de a alege între rate, plecare și oboseală. Vede că pământul nu mai e doar al țăranului, ci și al companiei, al fondului, al investitorului care nu trăiește din el, ci din randamentul lui. Vede că mașina din parcare nu spune toată povestea; uneori spune doar că omul s-a împrumutat ca să nu pară înfrânt.
Asta e marea minciună a tranziției târzii: că dacă ai marfă multă, ai și dreptate istorică. Nu ai. Poți avea marfă multă și o societate ruptă. Poți avea consum și lipsă de perspectivă. Poți avea centre comerciale și sate în agonie. Poți avea libertate de circulație și exod. Poți avea capitalism și o formă socială care miroase, în multe locuri, a ordine veche: puțini sus, mulți jos, fiecare lăsat să creadă că vina e exclusiv a lui.
Și tocmai de aceea, când cineva vine și îți spune să te uiți la mall ca dovadă că n-ai voie să te plângi, merită întrebat simplu: bun; m-am uitat. Acum te uiți și tu la cifre? Te uiți la supraaglomerare? Te uiți la sărăcie? Te uiți la deprivare? Te uiți la pământ? Te uiți la satele goale și la tinerii care pleacă? Te uiți la diferența dintre vitrină și viață?
Fiindcă exact acolo, între neon și nevoie, stă adevărul. Iar adevărul nu încape într-o parcare de mall.
