În România ultimilor ani s-a instalat un reflex care, deși este perfect vizibil, este aproape niciodată discutat limpede. Nu vorbim despre o lege, nici despre o ordonanță, nici despre o interdicție explicită. Vorbim despre un mecanism de delegitimare. Despre felul în care o parte a spațiului public a ajuns să reacționeze aproape mecanic când aude cuvinte precum credință, tradiție, familie, eroi, națiune, identitate. Nu mai există, de multe ori, curiozitatea de a asculta. Nu mai există răbdarea de a vedea ce spune concret omul din față. Vine întâi eticheta și abia apoi, dacă mai rămâne timp, vine și propoziția. „Retrograd.” „Extremist.” „Fanatic.” „Periculos.” În locul discuției se instalează verdictul. În locul argumentului se instalează suspiciunea. Iar acest reflex nu este doar prost crescut. Este profund nedemocratic. Curtea Europeană a Drepturilor Omului spune limpede că libertatea de exprimare îi protejează nu doar pe cei ale căror idei sunt primite favorabil sau considerate inofensive, ci și pe cei ale căror opinii „ofensează, șochează sau deranjează”, fiindcă fără pluralism, toleranță și deschidere de minte nu există societate democratică.
Problema reală începe în clipa în care această regulă nu mai este aplicată tuturor, ci doar celor care se aliniază cu spiritul dominant al unei epoci, al unei redacții, al unei rețele sociale sau al unei tribune universitare. România de azi nu este un spațiu în care doar progresiștii se simt incomozi sau doar conservatorii se simt atacați. Tensiunea e mai largă. Numai că există o asimetrie care merită observată. În ultimele campanii morale din spațiul public, credința practicată deschis, respectul pentru tradiție sau discursul despre continuitate națională au fost tratate prea des nu ca poziții legitime într-o societate plurală, ci ca semne ale unei insuficiențe morale. Omul nu mai este contrazis; este așezat într-o categorie de inferioritate culturală. Nu se spune neapărat că trebuie redus la tăcere. Dar se sugerează tot mai des că, până să fie ascultat, trebuie mai întâi demascat, contextualizat, suspectat, pus între ghilimele. Iar această pedagogie a suspiciunii produce un efect mai grav decât o ceartă de televizor. Produce ideea că o parte mare din societate trebuie tolerată cu superioritate, nu respectată cu adevărat.
Aici apare ruptura dintre România vorbită și România trăită. În studiouri, în feed-uri și în anumite cercuri universitare sau activiste, se conturează uneori imaginea unei țări care ar trebui, în sfârșit, „să se modernizeze” renunțând la o parte din reflexele ei istorice. În realitate, însă, România rămâne o societate masiv ancorată în religie, familie și identitate comunitară. La recensământul din 2021, datele definitive publicate în sistemul recensământului arată că religia rămâne una dintre categoriile centrale prin care populația se definește, iar sursele care sintetizează rezultatele finale indică o majoritate covârșitoare de populație afiliată unei religii, cu 73,6% ortodocși și sub 1% declarându-se fără religie sau atei, în timp ce o parte importantă a populației nu a răspuns la întrebare.
Mai mult decât atât, nu vorbim doar despre apartenență formală, trecută într-un formular. România rămâne, în comparație cu o mare parte a Europei, o țară puternic religioasă. Pew Research arăta că jumătate sau mai mult dintre adulții din România spun că religia este foarte importantă în viața lor, într-un continent în care multe state vestice se situează mult mai jos la acest capitol. În ianuarie 2026, un barometru INSCOP arăta că Biserica rămâne instituția în care românii au cea mai mare încredere, cu 63,9%, peste toate celelalte instituții ale statului. Iar în septembrie 2025, un alt sondaj INSCOP arăta că 58,3% dintre români consideră că tradiția și păstrarea valorilor naționale reprezintă cea mai importantă valoare pentru societatea românească. Cifrele acestea nu dovedesc că majoritatea are automat dreptate în orice dispută. Dar dovedesc ceva mult mai simplu și mai important: că nu poți vorbi serios despre România tratând credința și tradiția ca pe niște excentricități de margine. Ele nu sunt o patologie culturală. Sunt una dintre formele prin care această societate încă se înțelege pe sine.
De aici pornește și marele paradox al prezentului. Se vorbește enorm despre diversitate, dar exact diversitatea de fond, cea de convingeri, este adesea cea mai puțin suportată. Toată lumea acceptă, în teorie, că o societate democratică trebuie să conțină oameni diferiți. Numai că această diferență este celebrată selectiv. Este aplaudată când confirmă noul canon moral al epocii și devine suspectă când vine la pachet cu conservatorism social, practică religioasă sau patriotism neceremonios. Un profesor care ironizează tradiția e „critic”. Un comentator care ironizează credința e „curajos”. Un activist care ridiculizează majoritatea religioasă e „progresist”. În schimb, un om care își apără credința în limbaj direct e imediat privit ca potențial radical. Un părinte care spune că vrea să-și crească copilul în continuitate cu valorile sale e tratat, adesea, ca purtătorul unei suspiciuni. Nu pentru ceva ce a făcut, ci pentru ceea ce pare că simbolizează. Tocmai aici se rupe firul democratic. Pentru că democrația nu înseamnă doar protecția minorităților, absolut necesară. Înseamnă și protecția majorității împotriva disprețului sistematic al unei minorități culturale care se autoînchipuie arbitru suprem al progresului.
E important, totuși, să punem lucrurile la locul lor și să nu stricăm analiza prin comparații bombastice. Nu, România de azi nu este România anilor ’50. Nu avem un stat care să exmatriculeze copiii pe criteriul „originii sănătoase” în forma brutală de atunci. Nu avem teroarea totală a aparatului comunist. Oricine susține asta simplifică grosolan și falsifică istoria. Dar tocmai pentru că istoria trebuie respectată, merită observat tiparul, nu copia. Regimul comunist a lucrat metodic cu clasificarea morală și socială a oamenilor. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste notează excluderi din învățământul superior și din oportunitățile sociale pentru cei fără „origine socială corespunzătoare”, în special copiii de chiaburi. Documentele CNSAS arată formula „origine socială sănătoasă” folosită în selecție și promovare, inclusiv pentru formarea unor noi categorii profesionale, cum au fost magistrații „cu origine socială sănătoasă”. Cu alte cuvinte, regimul nu se mulțumea să pedepsească fapte; ordona oamenii după genealogie și adecvare ideologică.
Astăzi, mecanismul este incomparabil mai blând în formă, dar seamănă uneori neliniștitor prin impuls. Nu statul te clasifică oficial după tată și mamă. O face, în schimb, adesea, spațiul public polarizat. Nu ți se mai spune „origine nesănătoasă”, dar ești împins simbolic în afara cercului de respectabilitate dacă vii dintr-o familie „prea religioasă”, „prea conservatoare”, „prea patriotă”, „prea provincială”, „prea tradițională”. Nu se mai întocmește un dosar de cadre. Se întocmește, însă, un dosar moral improvizat în rețele, în redacții și în platouri. Ești judecat rapid după vocabular, după ce icoană ai în casă, după ce comemorări respecți, după ce sărbători consideri importante, după cum vorbești despre țară, armată sau biserică. Nu mai vine sancțiunea administrativă directă, dar vine sancțiunea reputațională. Nu te bagă nimeni la canal, dar te împinge spre marginea decenței publice, unde trebuie mereu să te justifici pentru lucruri care, pentru milioane de oameni, sunt pur și simplu viață normală.
Această mutație nu este neapărat mai puțin serioasă doar pentru că nu are chip de pușcărie. În societățile contemporane, excluderea simbolică produce efecte reale. Cine este tratat constant ca „înapoiat” începe să se retragă din conversație sau, dimpotrivă, se radicalizează. Cine simte că tot ceea ce îi organizează viața, de la credință la memorie națională, este tratat ca material de batjocură, nu mai simte că participă la aceeași comunitate civică. De aici cresc două fenomene periculoase. Primul este furia mocnită a majorității tăcute, care nu se mai regăsește în limbajul public și începe să voteze împotriva întregului sistem, nu doar împotriva unui partid. Al doilea este impostura zgomotoasă a unor tribuni care speculează această rană reală și o transformă în marfă politică. Cu alte cuvinte, când o parte a elitelor culturale tratează cu dispreț lumea tradițională, nu produce iluminare, ci combustibil pentru reacții și mai dure.
De fapt, exact aici e marea eroare a progresismului de studio. Își imaginează că ironia educă. Că rușinarea civilizează. Că eticheta scutește dezbaterea. Că, dacă repeți suficient de des că adversarul este „extremist”, ai și rezolvat problema argumentului lui. Nu o rezolvi. Doar o amâni și o agravezi. Pentru că în societate, spre deosebire de universul rețelelor, oamenii nu trăiesc din hashtaguri și formule corecte. Trăiesc din ritualuri, apartenențe, memorie, familie, cimitir, biserică, sărbători, muncă și grijile de fiecare zi. Acolo nu funcționează bine lecția abstractă despre cum „ar trebui” să se desprindă de tradiție, fiindcă tradiția nu e doar ideologie, ci țesut de viață. Poți să contrazici o tradiție. Poți să o reformezi. Poți să o discuți critic. Dar dacă o transformi sistematic în obiect de dispreț, nu mai faci critică; faci despărțire socială.
Există și o dimensiune mai subtilă, dar importantă. România nu este doar religioasă; este și profund marcată de neîncrederea în instituțiile politice. Tocmai de aceea, Biserica, Armata și alte repere mai vechi rămân sus în clasamentele de încredere, în timp ce partidele și Parlamentul stau jos. Asta nu înseamnă că Biserica este perfectă și nici că orice critică la adresa ei ar fi abuzivă. Înseamnă, însă, că într-o țară cu stat slab și cu clasă politică uzată, mulți oameni se agață de instituțiile care le dau senzația de continuitate, sens și protecție simbolică. Când elitele mediatice nu pricep acest lucru și reacționează cu superioritate, ele nu par mai moderne. Par doar desprinse de țară. Iar ruptura aceasta se vede tot mai clar. O parte a publicului nu mai are impresia că este reprezentat, ci că este studiat, corectat și pus la colț de niște comentatori care confundă bula lor cu societatea întreagă.
În mod curios, această superioritate vine adesea însoțită de o sinceră uimire morală. Cei care distribuie etichete par adesea șocați că lumea nu îi urmează. Nu înțeleg de ce milioane de oameni continuă să meargă la biserică. Nu înțeleg de ce o mare parte a societății nu simte rușine când vorbește despre neam, eroi sau tradiții. Nu înțeleg de ce satul, orașul mic, familia extinsă și reflexele vechi rezistă. Dar poate că tocmai aici este explicația. România nu s-a construit doar prin stat, universitate și televiziune. S-a construit prin familie, parohie, ritual și memorie orală. Poți râde de aceste lucruri, dar ele rămân mai adânci decât moda unei generații ideologice. Când o elită nu vede asta, de regulă nu schimbă poporul. Ratează realitatea.
E la fel de adevărat că nu orice apel la tradiție este nobil și nu orice om care vorbește despre credință are dreptate. Sunt destui care folosesc aceste cuvinte ca să ascundă prostia, cinismul sau oportunismul politic. Există fals patriotism, există habotnicie agresivă, există impostură învelită în icoane. A nega asta ar fi infantil. Dar tocmai pentru că asemenea abuzuri există, cu atât mai necesar este să separi între ele și marea masă a oamenilor obișnuiți pentru care credința nu este spectacol, ci ordine de viață. Una este să critici un abuz clerical, alta este să tratezi credința însăși ca pe o rușine publică. Una este să demontezi un fals patriot, alta este să sugerezi că orice referință la țară ascunde automat extremism. Una este să respingi o manipulare cu eroii naționali, alta este să ironizezi însăși ideea de eroism și memorie istorică. În ultimii ani, multe dintre aceste diferențe au fost șterse. Și exact această ștergere a făcut atât de mult rău.
Mai există o eroare, aproape comică, dar cu efecte serioase. Tot mai multe teme complet diferite ajung aruncate în aceeași oală. Drepturi civile, politici climatice, vaccinuri, educație sexuală, geopolitică, patriotism, religie, piață liberă, naționalism, cenzură online, feminism, migrație. Totul se amestecă într-o pastă nervoasă în care omul nu mai poate discuta o temă fără să fie împins instant în întregul pachet. Dacă ai rezerve față de o anumită modă ideologică, ți se pune în brațe un întreg inventar de vinovății. Dacă aperi tradiția, ești suspectat că urăști modernitatea. Dacă aperi libertatea religioasă, ești bănuit că vrei stat confesional. Dacă aperi identitatea națională, ești suspectat că disprețuiești cooperarea europeană. Ori tocmai acest stil grăbit și isteric de a lipi pachete morale este unul dintre motivele pentru care dezbaterea publică românească arată tot mai des ca un proces colectiv fără judecător.
Într-o democrație matură, ideile tari se combat tot cu idei, nu cu excomunicări improvizate. De aceea este util să ne întoarcem la principiul de bază al libertății de exprimare. Ea nu a fost creată ca să protejeze banalitățile. Nu a fost creată nici ca să mângâie opiniile confortabile. A fost creată exact pentru momentele în care o societate are de ales între pluralism și comoditate morală. Curtea de la Strasbourg insistă asupra acestui lucru tocmai pentru că tentația de a elimina ideile deranjante este veche și recurentă. Uneori vine de la stat. Alteori vine de la mulțimea moralizatoare. Alteori vine de la conglomerate media sau platforme. Forma diferă. Reflexul e același: „pe ăsta nu-l mai ascultăm, fiindcă înainte să vorbească știm deja ce este”. Când reflexul acesta devine dominant, nu mai avem spațiu public, ci ierarhie morală.
Se spune adesea că toate acestea sunt doar „reacții de pe internet”, deci nu merită luate prea în serios. Asta e o naivitate. În ultimul deceniu, reputațiile publice, recrutările, selecțiile editoriale, invitațiile la dezbatere și chiar ierarhiile culturale au fost modelate tot mai mult de acest climat moral. Nu întotdeauna brutal. Nu întotdeauna vizibil. Dar suficient cât să schimbe tonul unei epoci. Mulți oameni au învățat instinctiv ce au voie să spună și ce nu. Nu pentru că ar exista interdicții penale, ci pentru că anumite costuri de reputație au devenit imediat de suportat. Acesta e motivul pentru care atât de mulți preferă să tacă. Nu fiindcă nu mai au convingeri. Ci fiindcă nu mai au chef să intre într-un tribunal improvizat unde verdictul e pregătit înainte ca ședința să înceapă.
Dar tăcerea nu rezolvă nimic. Doar împinge ruptura mai jos, în straturi unde devine mai grea și mai periculoasă. România tăcută despre care se vorbește uneori nu este, de fapt, mută. Este doar tot mai puțin dispusă să ceară voie ca să existe. Merge în continuare la biserică. Își pomenește morții. Își ține sărbătorile. Își crește copiii în valorile în care crede. Își respectă eroii, chiar dacă o parte a elitei râde de ceremonial. Își păstrează simțul apartenenței naționale, chiar dacă i se explică mereu că națiunea e o categorie depășită. Și poate că tocmai aici stă cel mai mare eșec al pedagogilor morali ai prezentului. N-au reușit să convingă această țară. Au reușit doar să o irite și să o facă mai neîncrezătoare în discursul oficial despre progres.
Adevărata întrebare nu este dacă România trebuie să rămână identică cu ea însăși. Evident că nu. Societățile se schimbă, iar tradițiile sănătoase supraviețuiesc tocmai pentru că știu să se adapteze. Adevărata întrebare este cine are dreptul să decidă, în numele modernității, ce parte din țară este legitimă și ce parte trebuie împinsă la colțul rușinii. Cine hotărăște că un om care își declară credința trebuie privit cu suspiciune înainte să fie ascultat. Cine hotărăște că patriotismul trebuie mereu probat, scuzat, sterilizat și pus sub supraveghere semantică. Cine hotărăște că tradiția este admisă doar ca decor folcloric, nu ca reper viu. Când aceste decizii sunt luate informal de o castă vocală de comentatori, activiști și arbitri culturali, avem o problemă serioasă de reprezentare a realității.
România nu este un laborator ideologic și nici nu poate fi redusă la caricatura ei de pe rețele. Este o țară în care modernitatea și tradiția conviețuiesc prost, nervos, dar real. O țară în care milioane de oameni nu simt contradicție între munca de fiecare zi, apartenența la Europa și respectul pentru credință, familie și simbolurile naționale. O țară în care poți fi în același timp conectat la lumea nouă și atașat de lumea veche. Tocmai de aceea, tentativa de a împărți cetățenii în „buni” și „răi”, în „luminați” și „rămași în urmă”, în „acceptabili” și „suspecți” este nu doar nedreaptă, ci și proastă sociologic. Nu descrie România. O mutilează.
Iar când o societate începe să-și trateze propria majoritate culturală ca pe un material brut care trebuie reeducat prin rușinare, apare inevitabil reacția de respingere. Nu fiindcă oamenii ar urî schimbarea, ci fiindcă nu acceptă să fie disprețuiți în numele ei. Asta ar trebui înțeles înainte de orice lecție despre progres. Nu poți construi o țară comună dacă una dintre părți intră în dialog doar cu pretenția superiorității morale. Nu poți cere toleranță vorbind cu dispreț. Nu poți invoca pluralismul exmatriculând simbolic opinii incomode. Și nu poți pretinde că aperi democrația dacă tratezi milioane de cetățeni ca pe o problemă culturală de rezolvat.
Poate că acesta este, în fond, marele test al României de azi. Nu dacă va deveni mai modernă. Va deveni, inevitabil, în multe feluri. Testul este dacă poate rămâne democratică și decentă în timp ce se schimbă. Dacă poate admite că într-o societate liberă există și oameni care nu gândesc după ultimul manual moral al epocii. Dacă poate suporta că unii cred în Dumnezeu fără să fie ridiculizați și că alții își iubesc țara fără să fie puși automat la zid. Dacă poate învăța din propria istorie tocmai asta: că orice regim, orice elită și orice generație care începe să sorteze cetățenii între „admiși” și „suspecți” intră pe un drum prost, chiar dacă intențiile declarate sună nobil.
Nu suntem în anii ’50. Dar n-am câștigat nimic dacă uităm lecția de fond a secolului trecut. Nu începi prin a interzice. Începi prin a caricaturiza. Nu începi prin a aresta. Începi prin a delegitima. Nu începi prin a închide gura tuturor. Începi prin a crea impresia că unele voci nici nu merită, de fapt, să fie luate în serios. Tocmai aici trebuie tăiat firul, cât încă e subțire. Nu în apărarea unei tabere politice. Nu în apărarea unei mode. Ci în apărarea ideii simple că această țară nu aparține nici activiștilor de laborator, nici moralistului de serviciu, nici celui care distribuie etichete mai repede decât argumente. Aparține și omului care merge la biserică duminica, și celui care nu merge. Și celui care vorbește despre tradiție, și celui care o contestă. Democrația începe exact aici: în acceptarea faptului că nu doar cei care ne plac au dreptul de a exista public fără să fie stigmatizați.
Mai este însă ceva, poate chiar mai important, despre care se vorbește prea puțin. Nu totul se reduce la o simplă ceartă între „conservatori” și „progresiști”. În spate se vede și apărarea unei ordini de privilegii construite după 1990, în anii în care România a fost jefuită metodic de rețele care au știut să transforme haosul tranziției în avere, influență și putere de durată. Literatura despre corupția și capturarea instituțională din România arată de ani buni că o parte din acumularea mare de capital a fost legată de accesul la stat, de relații politice și de continuități venite din vechile rețele de putere, nu doar de concurență curată și merit economic. În timp, aceste avantaje nu au rămas izolate la generația care a profitat prima.
Ele s-au transmis mai departe prin educație scumpă, relații, acces la presă, ONG-uri, afaceri, consultanță și instituții, într-o societate în care mobilitatea socială reală rămâne slabă și în care punctul de plecare cântărește enorm. Așa s-a format o categorie care nu s-a mulțumit cu banii. A vrut și monopolul prestigiului, al respectabilității și al definiției publice a „binelui”. De aici vine și graba de a eticheta. Când cineva pune sub semnul întrebării această ierarhie, nu este tratat ca adversar legitim într-o dezbatere, ci ca element suspect, ca figură care trebuie compromisă repede, înainte să fie ascultată. Nu pentru că ar reprezenta întotdeauna un pericol real, ci pentru că poate destabiliza un castel ridicat în decenii din bani, influență și acces preferențial. Iar când acest mecanism este dublat de o presă vulnerabilă la influență politică și economică, de finanțări opace și de un climat public în care eticheta circulă mai repede decât proba, rezultatul este ceea ce vedem astăzi tot mai des: nu o confruntare cinstită de idei, ci o poliție informală a respectabilității, pusă în slujba unor privilegii vechi, ambalate în limbaj nou. Asta explică de ce unii nu răspund cu argumente, ci cu dispreț. Nu pentru că s-ar simți atât de puternici, ci fiindcă, în realitate, își apără poziția. Și o apără exact cum au făcut mereu castelele speriate: râzând de cei care le pot crăpa zidurile.
În primul rând, nu aș reduce totul la „ură”. Uneori e ură, alteori e dispreț, dar de multe ori e mai rece de atât. E apărare de poziție. E reflex de castă. Când un grup mic ajunge să controleze mai mult decât bani, adică acces la televiziuni, influență în instituții, vizibilitate publică, relații și limbajul „acceptabil”, el începe să trateze orice voce din afara cercului ca pe un risc. Nu fiindcă vocea aceea ar fi întotdeauna periculoasă, ci fiindcă le poate tulbura monopolul. De aici vine graba de a eticheta. E mai simplu să spui „retrograd”, „extremist” sau „fanatic” decât să intri într-o discuție reală cu cineva care îți poate demonta superioritatea de vitrină.
Foarte important, este că după 1990 România nu a produs doar o economie de piață; a produs și o clasă de privilegiați care a crescut din amestecul dintre acces la stat, relații și slăbiciunea instituțiilor. Alina Mungiu-Pippidi scria că mulți dintre oamenii ajunși în vârful noii structuri economice aveau legături cu vechile rețele ale Securității și nomenklaturii, iar acumularea de avere din anii tranziției a fost puternic concentrată. Nu e o legendă de birt. E o observație documentată despre felul în care s-a construit o parte a capitalismului românesc.
Merită spus apăsat. Castele astea nu se apără doar prin bani, ci și prin reproducere socială. Nu mai e nevoie astăzi ca tatăl să-și pună direct fiul într-un birou cu ștampilă. E suficient să-i dea școli bune, contacte, acces la media, acces la ONG-uri, consultanță, firme, invitații, cercuri de influență și o plasă de siguranță pe care omul de rând nu o are. Banca Mondială arăta că mobilitatea socială a României este deja mai slabă decât a altor state europene comparabile, iar avantajele de start contează mult. Cu alte cuvinte, nu toți pornesc din același loc. Unii pornesc cu nume, relații, capital și protecție.
Asta nu înseamnă că orice copil de om bogat e impostor și nici că orice om care a reușit după 1990 a furat. Ar fi o prostie să spun asta. Dar este corect să spun că România a lăsat neatinse multe mecanisme prin care privilegiul se transmite. Iar când privilegiul se transmite, apare și nevoia de legitimare morală. Aici intră discursul „modern”, „corect”, „european”, „educat”. Uneori el este sincer. Alteori, e doar parfumul cultural turnat peste un sistem vechi de influență. În loc să spună direct „noi apărăm ce am construit”, spun „noi apărăm valorile bune împotriva barbariei”. Sună mai frumos. Miza rămâne aceeași.
În România, independența presei suferă tocmai pentru că influența politică și economică apasă pe redacții, pe finanțare și pe linia editorială. Fără Frontiere spune limpede că partidele pot obține acoperire favorabilă în schimbul unor finanțări opace, iar Freedom House a notat lipsa de transparență a cheltuielilor partidelor pentru marketing media și faptul că o parte din piață rămâne vulnerabilă la interferență politică și comercială. Asta contează enorm. Pentru că omul simplu vede doar verdictul de pe ecran. Nu vede și cine plătește decorul.
Aici se leagă și întrebarea ta: de ce nu vorbim mai clar despre cine alimentează acest tip de discurs? Tocmai fiindcă rețelele de influență au învățat să nu mai lucreze grosolan. Nu mai suntem în anii în care ordinul se dădea direct și vizibil. Azi se lucrează prin sponsorizări, publicitate, acces, invitații, parteneriate, proiecte, favoruri și reputație distribuită selectiv. Nu trebuie să controlezi tot. Îți ajunge să controlezi suficient cât să setezi tonul și să faci de râs pe cine te deranjează. Când cineva din afara cercului ridică vocea, nu îl bați cu argumente; îl faci „inadmisibil”. E mai eficient.
Mai este un adevăr incomod, despre care se vorbește prea puțin. După 1990, România nu a produs doar piață liberă, inițiativă și concurență. A produs și o clasă de privilegiați care a știut să transforme haosul tranziției în avere, acces și influență durabilă. Alina Mungiu-Pippidi scria încă de la începutul anilor 2000 că foștii comuniști controlau o bună parte din economia formală și informală, inclusiv noua presă privată, iar analize mai noi arată că inegalitatea mare și mobilitatea socială slabă continuă să apese serios în România, ceea ce înseamnă, spus simplu, că avantajul se moștenește și se apără mai ușor decât se cucerește prin muncă pură. OECD arată că diferențele de venit rămân mari, iar Banca Mondială vorbește deschis despre inegalitate ridicată și acces inegal la oportunități. Într-o astfel de țară, privilegiul nu mai are nevoie să se strige pe nume. Se transmite discret, prin școli bune, relații bune, intrări bune, recomandări bune, redacții prietene, cercuri de influență și o plasă de siguranță pe care omul obișnuit nu o are. Nu toți copiii celor ajunși sus sunt impostori. Dar e naiv să negi că unii pornesc deja cu pista liberă, în timp ce alții abia caută intrarea pe stadion.
De aici vine și violența etichetei. Nu e doar nerv ideologic. E apărare de statut. Când cineva încearcă să tulbure liniștea unei lumi construite din relații, bani și acces preferențial, reacția nu mai este dialogul, ci compromiterea rapidă. Îl faci „retrograd”, „extremist”, „needucat”, „periculos”, ca să nu mai fii obligat să răspunzi la ce spune. E o metodă ieftină și eficientă. Nu pentru că adversarul ar fi mereu atât de puternic, ci pentru că sistemul care se crede intangibil știe că orice fisură de legitimitate îl costă. Iar când presa rămâne vulnerabilă la interferență politică și la finanțări opace, mecanismul devine și mai simplu: cine are bani și rețea își lustruiește imaginea, iar cine îi deranjează este împins în colțul suspiciunii morale. Reporteri Fără Frontiere spune limpede că partidele pot obține acoperire media favorabilă în schimbul unor finanțări opace, iar Freedom House notează controlul unor instituții media-cheie de către oameni de afaceri cu interese politice. În acest decor, eticheta nu mai este doar insultă. Devine instrument de pază pentru un castel ridicat pe influență și apărat, azi, cu limbajul respectabilității.
Această superioritate nu vine din forță reală, ci și din frică. Elitele fragile etichetează repede tocmai pentru că simt că terenul le fuge de sub picioare. Când România reală, cea care muncește, crede, votează și ține la continuități, începe să vorbească mai apăsat, reacția castelor nu este dialogul. Este panica ambalată în moralism. Fiindcă orice mișcare care pune sub semnul întrebării privilegiile construite în ultimii 30 de ani devine automat „pericol”, „derapaj”, „înapoiere”.
