Partidul politic modern, în varianta sa autohton-folclorică, nu mai funcționează neapărat ca o instituție a ideilor, doctrinelor sau marilor proiecte sociale. Nu. Acestea au rămas mai degrabă elemente decorative, asemenea plantelor din holurile ministerelor: există, dar nimeni nu știe exact de ce. Mecanismul real pare să fie unul mult mai pragmatic și, trebuie spus, remarcabil de eficient în simplitatea lui economică.
Intrarea în partid nu presupune doar adeziune ideologică, ci și o anumită disponibilitate investițională. Cu alte cuvinte, politica devine un soi de bursă emoțională unde acțiunile se cumpără în numerar și se răscumpără în influență. Cotizația oficială este modestă, aproape simbolică. Cotizația neoficială însă — aceea care deschide uși, generează zâmbete sincere și produce locuri eligibile — intră deja în categoria „investițiilor strategice”.
Urmează apoi ritualul democratic numit ședință de partid. O încăpere solemnă, populată de costume sobre, expresii grave și promisiuni despre „viitorul comunității”. În realitate, pare adesea o negociere elegantă pentru împărțirea marelui tort administrativ numit România. Unul aspiră la un consiliu de administrație, altul la o direcție județeană, altul la o agenție despre care nimeni nu știa că există până în momentul în care salariul a devenit public.
În perioada campaniei electorale se produce transformarea miraculoasă. Politicianul, specie rar observabilă între alegeri, coboară printre cetățeni cu o modestie aproape monahală. Își redescoperă iubirea pentru popor, pentru piețe agroalimentare, pentru copii, pensionari și chiar pentru asfalt. Strânge mâini cu entuziasm liturgic, bate la uși, mănâncă mici în fața camerelor și ascultă problemele oamenilor cu privirea aceea umedă care spune: „Și eu sufăr împreună cu dumneavoastră, mai ales în sondaje.”
Iar dacă planul reușește și electoratul este convins încă o dată că „de data asta va fi altfel”, începe adevărata redistribuire a meritului. Funcțiile apar din neant cu viteza ciupercilor după ploaie. Unul devine expert într-un domeniu pe care îl descoperă în aceeași dimineață, altul ajunge administrator strategic al unei companii de stat pe care o confundase anterior cu o marcă de detergent. Meritocrația funcționează impecabil: fiecare primește exact cât a investit, cât a cotizat și cât a aplaudat la momentul potrivit.
Și atunci apare întrebarea legitimă, aproape tandră în inocența ei: își recuperează oamenii aceștia banii investiți în politică? 
Că doar nimeni nu investește milioane pentru satisfacția spirituală a serviciului public. Politica nu este mănăstire.
Recuperarea se poate face elegant, birocratic și perfect legal în aparență. Din contracte acordate „transparent”, din consultanțe misterioase, din rude angajate strategic, din comisioane care circulă cu discreția vaporilor de apă și, în ultimă instanță, din eternul și generosul buzunar public.
Adică din bani publici.
Adică din taxe.
Adică, într-un exercițiu de ironie fiscală aproape poetică, chiar din banii celor care au fost convinși să îi voteze.
Iar cetățeanul privește spectacolul o dată la patru ani cu aceeași speranță încăpățânată cu care omul cumpără un bilet la loto: șansele sunt mici, dar povestea e frumoasă.
