Era o vreme în care tragediile noastre încăpeau într-un capac de suc și într-un joc video pierdut prea repede.
Îți băgai brațele în tricou și anunțai, grav, că ți-ai pierdut mâinile. Resetai consola fără milă când vedeai că urmează să pierzi, de parcă viața putea fi pusă mereu de la capăt dintr-un buton. Dormeai cu toate jucăriile de pluș, nu din tandrețe sofisticată, ci dintr-o logică simplă și curată: să nu se supere niciuna. Aveai pixul acela cu șase culori și încercai să apeși toate butoanele deodată, convins că dacă există șase variante, sigur trebuie să existe și o a șaptea, secretă, doar pentru tine.
Mai turnai sucul în capac și îl beam cu seriozitatea unui om mare la bar, deși aveai picioarele atârnând de pe marginea scaunului. Te ascundeai după ușă ca să sperii pe cineva, apoi renunțai fiindcă dura prea mult și răbdarea nu era încă inventată în forma ei adultă. Te uitai la lună și, dintr-un motiv pe care nici azi nu-l poți explica exact, aveai impresia că e volanul mașinii tale. Două picături de ploaie pe geam nu erau apă. Erau cursă. Era competiție. Era finală.
Și, desigur, venea și spaima aceea absolută, total disproporționată și perfect sinceră, că dacă înghiți un sâmbure, o să-ți crească în burtă un copac.
Așa arăta copilăria. Un amestec de prostioare, reguli inventate pe loc, frici mari din nimic și bucurii uriașe din lucruri care azi nici nu ne-ar mai opri din mers. O lume în care nu aveai bani, dar nici griji despre bani. Nu aveai putere, dar nici povara de a decide tot timpul. Nu știai ce e timpul, de fapt, și tocmai de aceea îl trăiai complet.
Iar peste toate stătea dorința aceea repetată aproape mecanic: „abia aștept să fiu mare”.
Spuneam asta când nu ne lăsau părinții afară mai mult. Când nu ne dădeau voie la televizor. Când nu puteam cumpăra ce voiam. Când vedeam adulții plecând unde vor, făcând ce vor, culcându-se târziu, mâncând fără să întrebe pe nimeni. Din lumea noastră mică, viața de om mare părea libertate pură. Nu vedeam facturile. Nu vedeam oboseala. Nu vedeam frica aceea tăcută pe care o poartă mulți oameni când se uită în portofel, în frigider sau în oglindă. Vedeam doar partea frumoasă a puterii. Nu și costul ei.
Aici e, poate, cea mai mare farsă a vieții. Când ești copil, crezi că a crește înseamnă să primești cheia. În realitate, primești cheia și odată cu ea sacul întreg. Rate, compromisuri, lipsă de timp, grija zilei de mâine, nevoia de a părea tare chiar și când nu ești. Primești libertatea de a decide, dar și obligația de a răspunde pentru toate deciziile. Nu mai resetezi nimic. Nu mai poți spune „iau jocul de la capăt” doar pentru că nivelul a ieșit prost. Pierderea rămâne. Greșeala rămâne. Uneori și factura.
Poate de aceea nostalgia copilăriei nu e doar dor după desene, after eight sau vacanțe de vară. E dor după o formă de viață în care lucrurile nu erau încă definitive. În copilărie, chiar și necazurile aveau margini moi. Te certau, plângeai, ieșeai afară și îți trecea. Ți se rupea o jucărie, era sfârșitul lumii pentru zece minute. Te supărai pe cel mai bun prieten, iar seara jucați din nou mingea împreună. Nicio dramă nu dura suficient cât să se transforme în stil de viață.
Ca adult, însă, lucrurile se sedimentează. Oboseala nu mai trece cu un suc rece și două ore la joacă. Supărarea nu mai dispare pentru că ai văzut un câine pe stradă și ți s-a luat gândul. Unele lovituri stau. Unele lipsuri se adună. Unele dezamăgiri se așază în om ca praful pe mobilă. Nu țipă, nu se văd imediat, dar sunt acolo.
Și totuși, oricât de apăsător ar suna toate astea, adevărul nu e că am greșit că am crescut. N-aveam cum să nu creștem. Greșeala a fost alta. Am crezut că viața mare vine cu sensul gata făcut. Că odată ajunși acolo, totul se leagă. Că există un prag după care înțelegi, controlezi, stăpânești. Nu există. Foarte mulți adulți merg prin viață exact cum mergeau în copilărie prin casă pe întuneric, cu mâinile întinse, doar că acum se prefac mai bine.
Poate de asta ne lovesc atât de tare amintirile astea mici. Nu pentru că ar fi spectaculoase. Tocmai pentru că sunt banale. Pentru că fiecare are una. Pixul cu șase culori. Picăturile de pe geam. Sâmburele înghițit cu panică. Pătura trasă peste cap. Grija absurdă să nu superi plușurile. Sunt detalii mărunte, dar acolo se ascunde ceva mare: versiunea noastră încă neterminată, încă neapăsată, încă necoruptă de calcul.
Copilul din noi nu era mai deștept. Era doar mai întreg.
Nu trăia rupt între ce simte și ce trebuie să arate. Nu vorbea în coduri. Nu făcea strategii. Nu își filtra reacțiile ca să nu pară slab, ridicol sau naiv. Dacă îi era frică, îi era frică. Dacă se bucura, se bucura cu tot corpul. Dacă voia ceva, întreba direct. Dacă i se părea nedrept, spunea. Nu știa diplomație. Nu știa ambalaj. Nu știa să se protejeze prin ironie.
Noi, între timp, am învățat toate astea. Și poate că exact de aici vine oboseala. Din prea mult control. Din prea multă luciditate. Din prea multă viață trăită cu frâna trasă. A fi adult înseamnă, de multe ori, să nu mai ai voie să reacționezi cum simți. Să înghiți. Să amâni. Să taci. Să mergi înainte chiar și când n-ai chef, chiar și când nu vezi mare lucru în față, chiar și când singurul lucru pe care ți-l dorești ar fi o după-amiază pierdută fără vină și fără telefon.
Asta e partea pe care copilul n-ar fi înțeles-o niciodată. Că libertatea adulților vine la pachet cu atâta întreținere. Că viața mare înseamnă să îți porți singur grijile, să-ți duci singur rușinile, să-ți plătești singur greșelile. Că nimeni nu vine să-ți spună seara „lasă, trece”. Sau, dacă vine, nu mai e suficient.
Și totuși, există ceva salvator în toate amintirile astea. Ne aduc aminte că nu ne-am născut cinici. Nici grăbiți. Nici blazați. Nici obosiți înainte de prânz. Am fost, cândva, oameni care puteau transforma un geam ud într-o pistă de curse. Asta nu e puțin lucru. Înseamnă că imaginația a fost acolo. Bucuria fără motiv a fost acolo. Capacitatea de a face lume din aproape nimic a fost acolo.
Poate că n-am pierdut-o de tot. Poate doar am lăsat-o îngropată sub program, facturi, știri, trafic și lista de cumpărături. Poate că n-ar strica, din când în când, să ne mai uităm la două picături de ploaie fără să ne gândim imediat dacă ne întârzie undeva. Să mai bem ceva fără protocol. Să mai râdem de o prostie mică. Să mai păstrăm în noi un colț din copilul care credea că luna îi conduce mașina.
Nu ca să fugim de maturitate. Nici ca să romantizăm sărăcia de atunci, lipsa de opțiuni sau dependența de alții. Ci ca să nu ajungem complet uscați pe dinăuntru.
Pentru că, în fond, marele regret nu e că am crescut. Marele regret e că, odată cu anii, am început să pierdem exact lucrurile care făceau viața suportabilă fără să coste nimic: mirarea, jocul, prostia nevinovată, bucuria disproporționată, lipsa rușinii de a simți.
Când eram copii, abia așteptam să fim mari. Nu știam ce cerem.
Acum știm.
Și tocmai de aceea ne întoarcem atât de des, măcar cu mintea, la pixul cu șase culori, la geamul plin de ploaie, la sâmburele înghițit cu spaimă și la plușurile care nu trebuiau să se supere.
Acolo n-aveam nimic important.
Și totuși, aveam aproape tot.
