Mai merită să muncești în România? Când salariul ajunge pentru facturi, dar tot mai greu pentru un viitor

Tot mai mulți răspund simplu: da, dacă nu ai altă variantă.

Nu pentru că românii ar fi devenit leneși și nici pentru că nu mai vor să muncească. Milioane de români au demonstrat exact contrariul, atât în țară, cât și în străinătate. Problema este alta: pentru o parte tot mai mare dintre cei care trăiesc din salariu, munca înseamnă să acoperi luna care vine, nu să construiești ceva pentru următorii zece ani.

Iar diferența este uriașă.

Un tânăr care începe astăzi de la zero are nevoie de chirie sau rată, utilități, mâncare, transport, haine, telefon și toate cheltuielile mărunte care nu apar niciodată în discursurile despre creșterea economică. Dacă are și un copil, socoteala se schimbă din nou.

Pe hârtie, salariile au crescut. În buzunar, situația arată ceva mai complicat.

În mai 2026, câștigul salarial mediu net din România a fost de 5.684 de lei. Pare rezonabil până când ne uităm la evoluția prețurilor. Față de mai 2025, salariul net mediu crescuse nominal cu 3,2%, dar indicele câștigului salarial real coborâse la 93,1%. Cu alte cuvinte, creșterea salariilor nu a ținut pasul cu scumpirile, iar puterea de cumpărare a salariului mediu era cu aproape 7% mai mică decât cu un an înainte.

Și acesta este salariul mediu.

În unele dintre domeniile slab plătite, câștigurile medii nete erau în aceeași lună sub 3.000 de lei. INS indica 2.863 de lei în pescuit și acvacultură și 2.895 de lei în categoria „alte activități de servicii”.

De aici merită pornită discuția.

Ce poate construi un om care câștigă 3.000 sau 4.000 de lei lunar și trebuie să se întrețină singur?

Poate munci opt ore. Poate lua ore suplimentare. Poate să nu plece în concediu. Poate să renunțe la ieșiri, haine sau lucruri pe care altădată le-ar fi cumpărat fără să facă un calcul de trei ori.

Dar locuința nu se cumpără renunțând la două cafele.

În primul trimestru din 2026, prețurile locuințelor din România erau cu 7,8% mai mari decât în aceeași perioadă a anului precedent. Numai față de ultimul trimestru din 2025 creșterea fusese de 3,2%, arată Eurostat.

Aici apare capcana.

Tânărul economisește 500 sau 1.000 de lei pe lună și are impresia că se apropie de avansul pentru apartament. Între timp, apartamentul se scumpește. Apoi cresc dobânzile, materialele, mobila, taxele sau costurile de întreținere.

Aleargă după o țintă care se mișcă.

De aceea comparația cu generațiile trecute trebuie făcută atent. Nu, viața părinților noștri nu a fost simplă. Au existat lipsuri, muncă grea, ani de sacrificii și perioade în care accesul la bunuri era incomparabil mai dificil decât astăzi.

Dar exista pentru foarte mulți o legătură mai vizibilă între muncă și acumularea concretă: casa ridicată treptat, gospodăria, terenul, apartamentul plătit, lucrurile cumpărate pentru copii.

Astăzi avem telefoane mai bune, mașini mai bune, magazine pline și acces instantaneu la aproape orice produs. Dar pentru un tânăr fără ajutor de la părinți, proprietatea poate deveni tocmai lucrul cel mai greu de obținut.

Și atunci apare întrebarea pe care statisticile economice nu o pot evita:

Dacă muncești zece ani și la final ai plătit zece ani de chirie, utilități, taxe și rate pentru lucruri de consum, dar nu ai reușit să construiești nimic al tău, cât de mult simți că ai progresat?

Problema nu este doar o impresie individuală.

OECD constată că veniturile gospodăriilor din România au crescut puternic în ultimul deceniu, dar salariile rămân cu aproximativ o treime sub media statelor OECD, iar sărăcia și lipsurile materiale continuă să fie mult mai răspândite decât în majoritatea acestor țări. Organizația vorbește explicit și despre persistența sărăciei în rândul oamenilor care muncesc.

Eurostat arată că, în 2025, 27,4% din populația României se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială. România avea a treia cea mai mare proporție din Uniunea Europeană, după Bulgaria și Grecia.

Deci nu putem reduce discuția la „cine muncește, are”.

Pentru mulți, realitatea este: muncește, dar rămâne vulnerabil.

Există, evident, și cealaltă Românie. Sunt oameni cu venituri foarte bune. IT-iști, medici, ingineri, meseriași foarte căutați, antreprenori, specialiști care au reușit să își crească veniturile serios. Există firme românești performante și oameni care au construit afaceri de la zero.

Dar nu despre excepțiile de succes trebuie judecată situația unei țări.

Întrebarea este ce se întâmplă cu omul obișnuit.

Casiera. Șoferul. Electricianul angajat. Vânzătoarea. Lucrătorul din depozit. Paznicul. Muncitorul din fabrică. Tânărul care intră într-o firmă pe primul salariu.

Poate el, prin muncă normală și disciplină financiară, să ajungă la o locuință, să crească unul sau doi copii și să pună bani deoparte fără să depindă permanent de părinți?

Dacă răspunsul devine tot mai des „foarte greu”, atunci avem o problemă mai mare decât nivelul salariului mediu.

Avem o problemă de perspectivă.

Asta explică și de ce plecarea din țară continuă să fie o variantă atât de prezentă în familiile românilor.

OECD spune că aproape unul din cinci români născuți în România și aflați la vârsta de muncă trăiește în străinătate. Organizația consideră emigrarea României excepțional de ridicată în comparație cu statele OECD și avertizează că aceasta contribuie la reducerea populației active și la deficitul de forță de muncă.

Numai în 2023, aproximativ 244.000 de cetățeni români au emigrat către statele OECD. Principalele destinații au fost Germania, Spania și Italia.

De ce pleacă?

Răspunsul nu poate fi redus la „salariul e mai mare”.

Este diferența dintre ce rămâne după salariu.

Un român poate munci mai scump în Germania, Italia, Belgia sau Olanda, dar plătește și chirii mai mari, servicii mai scumpe și alte costuri. România rămâne, în ansamblu, una dintre țările UE cu niveluri de preț mai mici; în 2025, prețurile pentru consumul gospodăriilor erau la aproximativ 65% din media Uniunii.

Și totuși oamenii continuă să plece.

Asta ar trebui să dea de gândit.

Pentru că oamenii nu compară doar prețurile. Compară raportul dintre salariu și cheltuieli, serviciile publice, siguranța locului de muncă, posibilitatea de a economisi, accesul la locuință și ce pot oferi copiilor lor peste cinci sau zece ani.

OECD ajunge, de altfel, la aceeași problemă când discută întoarcerea românilor din diaspora: convergența către nivelul de trai european, locurile de muncă mai bune, salariile mai mari și serviciile publice de calitate sunt principalele instrumente prin care România poate reduce emigrarea și poate convinge oameni să revină.

Nu patriotismul spus la televizor.

Nu încă o campanie cu „România are nevoie de tine”.

Omul se întoarce acolo unde poate trăi.

Poate cea mai mare ironie este că aceeași persoană descrisă aici drept „pretențioasă”, „leneșă” sau „nemulțumită” ajunge în Germania, Marea Britanie ori Belgia și muncește zece sau douăsprezece ore pe zi.

Dintr-odată nu mai este leneșă.

Muncește pe șantier. Conduce camion. Îngrijește bătrâni. Lucrează în fabrică. Montează instalații. Face curățenie. Culege fructe. Repară mașini.

Problema nu a fost niciodată că românul nu vrea să muncească.

Problema este ce primește în schimbul muncii lui.

România avea în 2025 o rată de ocupare de numai 69% pentru populația între 20 și 64 de ani, a doua cea mai redusă din Uniunea Europeană după Italia.

În același timp, firmele reclamă lipsa oamenilor și România aduce zeci de mii de muncitori din afara Uniunii Europene. OECD arată că această imigrație a crescut accelerat, în special pentru slujbe slab calificate și prost plătite.

Avem, deci, una dintre cele mai ciudate situații.

Românii pleacă pentru salarii și condiții mai bune. Firmele din România spun că nu mai găsesc oameni. Statul aduce lucrători din Asia pentru locurile rămase libere.

Și aproape nimeni nu pune suficient de apăsat întrebarea din mijlocul acestei ecuații:

De ce nu mai este atractivă munca respectivă pentru român?

Poate că aici ar trebui să înceapă adevărata dezbatere politică.

Nu cu încă o explicație despre PIB.

Nu cu procente recitate de la pupitru.

Ci cu o familie obișnuită.

Două salarii. Un copil. O chirie sau o rată. O mașină veche. Factura la curent. Mâncarea. Grădinița. Hainele. O reparație neprevăzută de 2.000 de lei.

Și după ce scazi tot, vezi ce rămâne.

Din acei bani trebuie construit viitorul.

Politicienii sunt plătiți din taxele acestei familii. Economia funcționează prin munca ei. Pensiile, școlile, spitalele și instituțiile sunt susținute inclusiv din banii produși de oamenii care merg în fiecare dimineață la serviciu.

De aceea întrebarea corectă pentru următorii ani nu este dacă românii mai vor să muncească.

Au demonstrat deja că vor.

Întrebarea este mult mai incomodă:

Cât timp mai poate un stat să ceară oamenilor să muncească, să plătească taxe și să aibă copii, dacă munca lor le oferă tot mai greu accesul la o casă, siguranță financiară și un viitor previzibil?

Pentru că atunci când omul nu mai găsește răspunsul aici, îl caută în altă țară.

Și de multe ori nu mai revine.