Pe linia ferată dintre Sinaia și Câmpina, la kilometrul 118+400, există o nișă de refugiu săpată în stânca muntelui – una dintre micile caverne în care muncitorii de cale ferată se adăpostesc când trece trenul. Peretele din spate al nișei este negru de funingine, uzat de zeci de ani de mâini care s-au sprijinit acolo. Și pe piatra neagră, cineva a zgâriat cu un cui, în grafie veche, un singur cuvânt: GHEORGHE.
Linia a fost construită în 1879. Nișa există de atunci.
Dar povestea lui Gheorghe Stanciu a început în iarna lui 1987.
Gheorghe era mecanic de locomotivă la Depoul CFR Sinaia, cincizeci și șase de ani, douăzeci și nouă de ani de serviciu pe linia Sinaia-Brașov. Cunoștea fiecare curbă, fiecare pantă, fiecare loc unde iarna face șinele să urle diferit față de restul anului. Colegii spuneau că simte linia cu mâinile pe mâner mai bine decât alții o văd cu ochii.
Pe 14 ianuarie 1987, la ora 02:20 noaptea, locomotiva diesel 069-117 tractând acceleratul de marfă Brașov-București a semnalat o defecțiune de frână la intrarea în rampa de la Comarnic. Frânele de serviciu nu mai răspundeau. Trenul cobora pe o rampă de 14 la mie cu 847 de tone în spate și fără posibilitate de oprire controlată.
Gheorghe a acționat manual frâna de avarie și a redus viteza de la 68 la 41 de kilometri pe oră printr-o serie de manevre pe care niciun manual nu le scrisese și pe care le improvizase în 90 de secunde de adrenalină pură. Trenul a oprit la 340 de metri de intrarea în gara Comarnic, pe linie dreaptă, fără accident.
Dar în efortul de a acționa frâna de avarie, care necesita o forță de tracțiune de 180 de kilograme pe mâner, Gheorghe suferise un infarct masiv. A murit în cabina locomotivei cu mâinile încă pe mânerele de comandă, la 02:47 noaptea, cu 847 de tone de marfă și un tren de pasageri oprit în siguranță în spatele lui.
Locomotiva diesel 069-117 a rămas în serviciu la depoul Sinaia. Nimeni nu a scos-o din circuit – erau alte vremuri, locomotivele erau rare. Mecanicii care o preluau după Gheorghe au observat lucruri ciudate.
Prima dată a fost Toma Ionescu, în martie 1988. Toma conducea 069-117 pe același traseu, noaptea, când a simțit o mână pe umărul drept – o atingere scurtă, fermă, ca a cuiva care vrea să atragă atenția. S-a întors. Cabina era goală. Dar în același moment a observat că indicatorul de presiune al frânei dădea semne de fluctuație – o defecțiune incipientă pe care nu o observase. A oprit trenul la timp.
Florin Dănilă, în noiembrie 1989, conducea același tren pe același traseu. La intrarea în curba de la kilometrul 118, unde vizibilitatea este zero din cauza stâncii, a auzit clar o voce în cabină: “Mai lent.” Nu era radio – radioul era oprit. A redus viteza instinctiv. La treizeci de metri, pe linie, zăcea un copac doborât de vânt.
Corneliu Matei, în iarna lui 1993, a văzut direct. Era 03:15 noaptea, ninsoare, locomotiva 069-117 pe rampa de la Comarnic. Și pe locul din dreapta al cabinei – locul mecanicului ajutor, care era liber în acea cursă – ședea un bărbat în salopetă albastră de CFR, cu ochelari de protecție ridicate pe frunte și o cană de termosuri în mână. Bărbatul privea instrumentele cu atenție profesională. Când Corneliu a deschis gura să vorbească, bărbatul a ridicat ochii, l-a privit o clipă cu o expresie serioasă și a arătat cu degetul spre manometrul de frână. Corneliu s-a uitat. Presiunea scădea lent – o scurgere abia vizibilă. Când și-a ridicat privirea, locul era gol. A oprit trenul la prima stație și a chemat tehnicianul. Frâna fusese la trei minute de avarie completă.
Mecanicii de la Depoul Sinaia au încetat să se mai sperie. L-au acceptat pe Gheorghe ca pe un coleg de tură. Unii îi vorbeau în cabină în nopțile de iarnă pe rampa de la Comarnic – nu din nebunie, ci din respect. “Totul e bine, Gheorghe. Frânele sunt verificate. Mergem bine.”
Și în nopțile alea, nu se întâmpla niciodată nimic rău.
Există o regulă nescrisă la Depoul CFR Sinaia, transmisă din mecanic în mecanic ca o tradiție orală: pe rampa de la Comarnic, noaptea, între orele 02:00 și 04:00, dacă simți că cineva îți atinge umărul drept sau auzi o voce care spune “mai lent” – nu pune la îndoială. Oprește-te sau reduce viteza imediat. Verifică frânele. Verifică presiunea. Verifică linia.
Nu a dat greș niciodată.
Locomotiva diesel 069-117 a fost casată în 1998. Mecanicii care o conduseseră ultima dată spun că în noaptea în care a intrat în halele de dezmembrare, au auzit pentru ultima oară zgomotul specific al motorului ei – un sunet mai lung decât de obicei, ca un adio.
Dar Gheorghe nu a plecat odată cu locomotiva lui.
Mecanicii mai spun că uneori, pe rampa de la Comarnic, pe orice locomotivă care trece acolo noaptea în iarnă, presiunea frânelor este verificată de mâini nevăzute înainte de coborârea critică. Că instrumentele se stabilizează singure. Că în cabinele noi, cu computere și display-uri digitale, există uneori o alertă pe care nu o generează niciun senzor cunoscut – o alertă care apare exact înaintea unei defecțiuni reale.
Inginerii nu au explicație pentru ea.
Mecanicii bătrâni au.
—
Dacă ești vreodată pe un tren de noapte între Sinaia și Câmpina și simți că frânezi mai brusc decât de obicei undeva pe rampa de la Comarnic, nu te alarma.
Înseamnă că mecanicul din față și-a făcut treaba.
Sau că cineva l-a ajutat.
Gheorghe Stanciu a murit cu mâinile pe mânerele de comandă, cu 847 de tone în siguranță în spatele lui.
Și mâinile lui nu au dat drumul de atunci.
Nici nu vor da.
