Dacă m-ar întreba cineva, așa, pe neașteptate, fără să-mi dea vreme să mă codesc ori să caut răspunsuri învățate, ce anume din toată copilăria mea a rămas mai viu, mai cald și mai greu de desprins din suflet, n-aș pomeni nici de jucării, nici de școală, nici de vreo întâmplare mare și zgomotoasă, ci m-aș întoarce, ca tras de o sfoară nevăzută, în ograda bunicii, acolo unde timpul nu curgea, ci se așeza, încet și temeinic, peste lucruri, peste oameni și peste noi, copiii, care credeam că lumea începe de la poarta ei și se termină la capătul grădinii.
Căci bunicile noastre, fie că le spuneam mamaie, mamă mare ori simplu bunică, nu erau doar niște femei bătrâne care aveau grijă de casă și de nepoți, ci erau, fără să știe ele, niște stâlpi ai lumii noastre mici, niște împărătese fără coroană, care domneau peste o împărăție de mirosuri, gusturi, rânduieli și vorbe rostite rar, dar cu greutate.
Nu știu cum sunt alții, dar bunica mea nu avea nevoie de ceas ca să știe cât e dimineața, nici de calendar ca să știe când vine sărbătoarea, nici de cântar ca să măsoare făina ori zahărul, fiindcă toate acestea erau, parcă, așezate în ea din naștere, ca o știință tăcută, moștenită din neam în neam, fără carte, fără explicații, dar cu o precizie care ne uimea pe noi, cei crescuți mai târziu cu măsuri și rețete scrise.
Diminețile la bunica nu începeau, cum încep la oraș, cu sunet de alarmă și grabă, ci cu o liniște vie, în care se auzeau, dacă erai atent, cocoșul din vecini, vântul prin frunzele pomilor și pașii ei, ușori și hotărâți, prin casă, căci ea era de mult trează, cu treburi începute, cu focul aprins și cu gândul deja la ce avea de făcut până seara.
Când ne trezeam noi, copiii, încă buimaci de somn și cu urmele viselor lipite de pleoape, ne întâmpina cu aceeași întrebare, spusă cu o grijă care nu obosea niciodată: „Ai mâncat, măi mamă?”, de parcă foamea noastră ar fi fost cea mai mare problemă a lumii, iar răspunsul nostru hotăra mersul zilei.
Și dacă, din lene ori din joacă, spuneam că nu, atunci începea adevărata minune, căci în câteva clipe masa se umplea fără zgomot, fără grabă, dar cu o rânduială pe care n-o putea tulbura nimic: lapte cu fidea, aburind ușor și mirosind a copilărie, mămăligă galbenă, răsturnată pe fund de lemn și tăiată, nu cu cuțitul, ci cu ață albă, în semnul crucii, brânză scoasă din putină, cu gust sărat și viu, și, dacă era zi de dulce, câte o lingură de smântână ori de dulceață, groasă și întunecată, din cireșe amare sau prune.
Nu ne întreba nimeni dacă vrem zahăr sau miere, dacă preferăm nu știu ce variantă modernă de îndulcitor, fiindcă lucrurile erau simple și bune așa cum erau, iar noi, fără să știm, eram hrăniți nu doar cu mâncare, ci cu o liniște pe care aveam s-o pierdem mai târziu.
Bunicile noastre nu se plângeau că nu mai știu ce să gătească, fiindcă, într-un fel pe care abia acum îl înțelegem, ele nu găteau din idei, ci din ceea ce aveau la îndemână și din ceea ce simțeau că trebuie, iar când, rar de tot, se întâmpla să stea o clipă pe gânduri, ieșeau în grădină, își ridicau ușor șorțul și se întorceau cu el plin de legume, ca și cum pământul însuși le-ar fi dat răspunsul.
Din morcovi, păstârnac, ceapă, roșii și verdețuri făceau o ciorbă care nu avea nevoie de carne ca să fie bună, nici de explicații ca să fie înțeleasă, fiindcă avea gustul acela rotund, viu, care te făcea să mai ceri o lingură, apoi încă una, fără să știi de ce.
Noi nu întrebam niciodată dacă are destule proteine ori dacă e echilibrată din punct de vedere nutrițional, fiindcă echilibrul nu era o teorie, ci o stare, iar starea aceea venea din felul în care trăiau ele, din simplitatea cu care puneau lucrurile la locul lor.
Zilele de vară, lungi și pline, ne găseau mereu pe lângă ele, când la prășit, când la udat, când la adunat gândaci de pe frunzele de cartofi, lucru care ni se părea o mare nedreptate, dar pe care îl făceam totuși, mai mult de frica vorbelor ei decât din hărnicie.
„Pune mâna și ajută, că nu te mănâncă!”, zicea, și în glasul ei nu era nici supărare mare, nici rugăminte, ci o rânduială pe care nu aveai cum s-o ocolești.
Și tot ea ne spunea, iar și iar, ca un refren care ne enerva atunci și ne emoționează acum: „Să pui mâna pe carte, mamă, să nu ajungi la sapă”, fără să știm noi că, de fapt, în spatele acestor cuvinte stătea toată viața ei, cu greutățile și lipsurile pe care nu ni le povestea.
Duminica era singura zi în care timpul părea să se oprească de tot, iar bunica își dădea voie, fără să spună asta cu voce tare, să fie puțin altfel, să se odihnească, să se așeze pe prispă și să privească în gol, ca și cum ar fi numărat, în gând, toate zilele care au trecut.
Atunci veneau și musafirii, rudele, vecinii, iar casa se umplea de glasuri, de râsete și de miros de plăcintă coaptă, scoasă din cuptor și pudrată cu zahăr, fără ca cineva să strâmbe din nas ori să întrebe dacă nu cumva e prea dulce.
„Sărut mâna!”, spuneau toți, iar ea răspundea, cu o demnitate simplă: „Să trăiți ani mulți!”, de parcă ar fi împărțit binecuvântări.
Iar când veneau sărbătorile mari, Paștele și Crăciunul, atunci bunicile noastre își arătau, fără să știe, adevărata măiestrie, frământând aluatul cu o răbdare care nu se învață, lăsându-l să crească sub prosoape curate, într-o liniște aproape sfântă.
Cozonacii ieșeau din cuptor rumeni și înalți, cu umplutură bogată, iar noi stăteam pe lângă ei, furam bucăți de aluat crud și ne lipeam de masă, de miros, de clipă, în timp ce bunica ne certa doar cât să-și facă datoria, fără să ne oprească de tot.
„Lasă, că-ți dau eu când se coace!”, zicea, dar noi nu aveam răbdare, fiindcă nici copilăria nu are.
Bunicile nu ne învățau prin lecții, nu ne puneau să repetăm, nu ne scoteau la tablă, dar, fără să ne dăm seama, ne așezau în suflet lucruri care nu se mai șterg: respectul pentru muncă, răbdarea, felul de a împărți și de a nu lăsa pe nimeni flămând.
„Unde mănâncă unul, mai mănâncă și altul”, spunea bunica, și, oricât de puțin ar fi fost în oală, întotdeauna mai era loc pentru încă o lingură, pentru încă un om.
Vorbea cu animalele ca și cum ar fi fost oameni și nu ni se părea deloc ciudat, fiindcă, în lumea ei, toate aveau suflet și toate meritau o vorbă bună.
Nu se supăra dacă nu o sunam, nu ne ținea socoteala, nu ne reproșa nimic, dar ne aștepta de fiecare dată cu aceeași bucurie liniștită, de parcă nu trecuse nicio zi.
Când plecam, ne petrecea până la poartă și ne spunea, aproape în șoaptă: „Să fiți oameni”, iar în vorbele acestea încăpea tot ce nu spusese în restul timpului.
Și poate cea mai vie imagine, cea care rămâne agățată undeva între râs și uimire, este aceea în care bunica taie ceapa în palmă, cu o îndemânare care sfidează orice regulă, deasupra unui castron cu roșii, în timp ce noi stăm la masă, cu furculițele pregătite, așteptând.
Nu era grabă, dar nici pierdere de vreme, fiindcă bunica știa, fără să spună, că viața se trăiește din mers, între o mămăligă și o vorbă, între o ciorbă și un sfat.
Bunicile noastre nu sunt doar o amintire frumoasă, ci o măsură a lucrurilor simple și adevărate, iar dorul de ele nu vine din lipsă, ci din faptul că, odată cu ele, s-a dus o lume întreagă, în care nimeni nu întreba prea mult și toți înțelegeau destul.
Și, oricât de departe am ajunge, oricât de mult ne-am schimba, rămâne în noi, ca o urmă care nu se șterge, gustul acela de acasă, de copilărie, de bunică.
Un gust pe care nu-l poți reproduce, doar îl poți recunoaște, atunci când, fără să-ți dai seama, într-o zi oarecare, vei lua o ceapă în palmă și o vei tăia, exact cum făcea ea.
Și atunci vei înțelege, fără să-ți spună nimeni, că lucrurile cele mai importante nu se pierd niciodată, ci se mută, încet, dintr-o viață în alta.
Iar bunicile noastre, împărătesele tăcute ale copilăriei, rămân acolo unde le-am lăsat: în prag, în lumină, așteptând.
