În centrul Bucureștiului, Cișmigiul nu este doar un parc. Este unul dintre puținele locuri în care orașul vechi încă respiră vizibil, printre alei umbrite, poduri mici, luciul apei și clădiri care au prins mai multe epoci decât multe bulevarde întregi. Grădina a început să fie amenajată în 1845 și a fost inaugurată oficial în 1854, după un proiect legat de numele peisagistului vienez Carl Meyer; imaginea de azi a parcului s-a fixat apoi și prin intervențiile lui Friedrich Rebhuhn. Sursele recente ale Primăriei și Goethe-Institut arată același lucru: Cișmigiul a fost gândit ca o mare grădină urbană, cu lac, alei curbe, arbori mulți și un aer occidental, într-un oraș care abia începea să se modernizeze.
Povestea începe, de fapt, înaintea parcului. În locul acesta era o zonă mlăștinoasă, cunoscută în trecut drept balta sau lacul lui Dura neguțătorul. Numele „Cișmigiu” a venit mai târziu, din lumea dregătorilor și a cișmelelor orașului; mai exact de la „marele cișmigiu”, cel care se ocupa de alimentarea cu apă. Mai multe surse istorice românești leagă numele de cișmeaua ridicată aici în vremea lui Alexandru Ipsilanti și de locuința dregătorului din apropiere. În limbaj simplu, Bucureștiul a luat un colț de baltă, l-a drenat, l-a ordonat și l-a transformat într-un loc de plimbare.
Lacul este inima parcului. București.ro îl prezintă și astăzi ca una dintre atracțiile principale ale Cișmigiului, iar sursele uzuale despre lac indică o suprafață de aproximativ 29.500 de metri pătrați, o lungime de circa 1,3 kilometri și o adâncime mică, de 1 până la 2 metri. Nu dimensiunea îl face memorabil, ci felul în care taie parcul și schimbă ritmul locului. Vara, lacul dă răcoare și reflex; iarna, tradiția lui a fost ani la rând legată de gheață și patinaj. Încă din proiectul de mijloc de secol XIX, el a fost gândit nu ca simplu bazin decorativ, ci ca element central al grădinii, cu sisteme de drenaj, cu insuliță și cu un joc de apă în centru.
Tocmai de aceea, lacul Cișmigiului a devenit repede mai mult decât peisaj. A fost loc de barcă, de curte făcută la apus, de plimbare de familie și de spectacol social. Articolele istorice recente despre parc arată că, încă din secolul al XIX-lea, aici existau lebede, pelicani, bufete, iluminat modern și chiar o mică grădină zoologică, iar la sfârșit de secol și început de secol XX Cișmigiul intrase deja în rutina elegantă a Bucureștiului. Nu întâmplător, cărțile poștale vechi insistă exact pe același cadru: apă, bărci, arbori și, pe insulă sau pe malul lacului, pavilionul care avea să se lege definitiv de numele Monte Carlo.
Monte Carlo nu a apărut din senin, odată cu interbelicul. Pe amplasamentul lui a existat încă din jurul anului 1850 o cârciumă, cunoscută drept cârciuma lui Dura, iar în parc funcționa deja din 1851 un prim bufet pentru vizitatori. Asta spune ceva important despre Cișmigiu: de la început, parcul nu a fost doar spațiu verde, ci și loc de consum, conversație și ieșire în oraș. B365 notează că pe la 1905, în zonă exista deja un pavilion pe insula Monte Carlo, iar Institutul Național al Patrimoniului păstrează cărți poștale cu „Lacul Cișmigiu și insula Monte Carlo” datate la 1905. Cu alte cuvinte, restaurantul de pe apă nu a fost o invenție târzie; el are rădăcini mai vechi decât forma pe care bucureștenii și-o amintesc cel mai bine.
Clădirea care a făcut celebru numele Monte Carlo ține însă de Bucureștiul interbelic. HotNews arată că povestea restaurantului-emblemă începe în 1926, când pe locul de azi apare o construcție nouă, în stil neoromânesc. Alte surse evocă aceeași refacere din 1926, dar nu sunt pe deplin de acord asupra numelui arhitectului; tocmai de aceea, partea sigură este anul și stilul, nu semnătura definitivă. Cert este că Monte Carlo a devenit rapid unul dintre localurile-simbol ale orașului. Presa care a refăcut istoria locului vorbește despre terase largi, sute de mese, tarafuri, lume bună, elevi chiulangii de la Lazăr, cafele lungi și privirea mereu aruncată spre bărci și spre lac. Era genul de restaurant care nu vindea doar mâncare; vindea poziție, atmosferă și un anumit fel de a fi văzut în oraș.
Monte Carlo a fost lovit dur de istorie. Potrivit HotNews, clădirea interbelică a căzut la cutremurul din noiembrie 1940. În anii ’60 a fost refăcută de regimul comunist și rebotezată „Braseria Cișmigiu”, fiindcă numele vechi suna prea burghez pentru vocabularul epocii. Aici se vede bine felul în care Bucureștiul a lucrat cu propriile simboluri: le-a schimbat numele, le-a ajustat fațada, le-a împins ideologic într-o parte sau alta, dar nu le-a putut scoate complet din memorie. Pentru mulți bucureșteni, Monte Carlo a rămas Monte Carlo chiar și când firma spunea altceva.
În ultimii ani, restaurantul a intrat din nou într-o fază de tranziție. După preluarea clădirii de către grupul City Grill, spațiul a fost folosit în 2025 sub un concept pop-up numit N/A – Not Available, orientat spre publicul tânăr. Ziarul Financiar scria în februarie 2026 că acesta a fost un experiment de vară și că pentru spațiul fostului Monte Carlo urma să fie pregătit un nou concept în 2026. Un comunicat de business din martie 2026 vorbește, la rândul lui, despre transformarea fostului Monte Carlo într-un „restaurant-destinație”, orientat spre publicul urban tânăr. Asta înseamnă că locul rămâne relevant, chiar dacă nu mai trăiește strict din nostalgia numelui. Se încearcă, practic, o nouă viață pentru o adresă veche.
Dar adevărul cel mai simplu stă tot afară, nu în planurile de business. Monte Carlo fără lac n-ar fi fost niciodată Monte Carlo. Lacul fără Cișmigiu ar fi fost doar apă într-un parc. Împreună, ele au dat Bucureștiului un decor rar: un centru urban aglomerat care, la câțiva pași de zgomot, încă poate arăta ca o vedere veche. Acolo stă forța Cișmigiului. Nu doar în istorie, nici doar în vegetație, ci în faptul că locul încă ține laolaltă orașul util și orașul sentimental. Pe o bancă, pe pod, în barcă sau pe terasa de lângă apă, Bucureștiul încă se vede bine de aici.
