PSD a ajuns într-un punct în care nu mai poate câștiga prin ambiguitate. Nu mai poate sta cu un picior în guvernare și cu unul în opoziție. Nu mai poate vota măsuri dure și apoi să le explice în teritoriu ca pe niște accidente. Dacă va susține un nou guvern Bolojan, direct sau pe după perdea, partidul nu va mai putea pretinde că apără oamenii obișnuiți. Va rămâne doar cu poza de partid mare, obosit, care dansează după muzica altora și se miră că lumea nu mai aplaudă.
Problema PSD nu este doar cine intră la Palatul Victoria. Problema este ce mai înseamnă PSD pentru omul care plătește facturi, taxe, rate, medicamente, motorină, mâncare și întreabă, tot mai des, de ce statul îi ia din ce în ce mai mult și îi dă înapoi din ce în ce mai puțin. Dacă PSD va valida încă o formulă de guvernare în jurul PNL, iar mai ales dacă va accepta și USR în combinație, atunci toate explicațiile despre „responsabilitate”, „stabilitate” și „interes național” vor suna ca niște scuze citite de pe hârtie.
PSD a primit deja eticheta de partid care se uită spre „extremiști”. A primit-o de la aceiași adversari care, în alte contexte, i-au cerut voturile, i-au folosit majoritățile și i-au acceptat sprijinul când le-a convenit. Eticheta nu mai contează atât de mult. Contează ce face PSD după ce a fost împins în colț. Dacă tot a fost acuzat că se apropie de partide din afara cordonului acceptat de sistem, atunci măcar să existe o schimbare reală de politică publică. Altfel, rămâne doar rușinea fără folos.
Un guvern PSD monocolor, susținut parlamentar de AUR și UDMR, ar fi o formulă grea, riscantă și atacabilă din toate părțile. Dar tocmai de aceea ar trebui să vină cu decizii clare, nu cu administrarea aceleiași direcții sub altă siglă. Dacă PSD ar ajunge să conducă singur, dar ar păstra CASS-ul pe pensii, pe indemnizații de maternitate și pe veniturile persoanelor vulnerabile, atunci nu ar fi guvernare socială, ci contabilitate rece făcută pe spinarea celor care nu au pârghii de apărare.
Aici se rupe filmul dintre partid și electorat. Pentru pensionar, indexarea anuală nu este un moft. Este diferența dintre medicamente cumpărate și medicamente amânate. Pentru un salariat bugetar cu venit mediu, nu pentru vârful piramidei, înghețarea salariului nu este disciplină fiscală, ci scădere mascată de venit. Pentru o mamă aflată în concediu de creștere a copilului, pentru un bolnav de cancer, pentru o persoană cu dizabilități, statul nu poate veni cu aerul că face reformă când, de fapt, ciupește exact de unde nu ar trebui să se atingă.
PSD nu mai are luxul să vorbească vag despre „protecție socială”. Acel limbaj s-a uzat. Oamenii nu mai au răbdare pentru fraze. Vor măsuri care se văd în prețuri și în portofel. Reducerea TVA la produsele și serviciile de bază, reducerea poverii pe carburanți, scoaterea taxelor inventate sub diverse formule verzi sau administrative, toate acestea nu mai sunt teme de seminar economic. Sunt chestiuni de viață curentă. Când motorina se scumpește, se scumpește pâinea. Când curentul crește, crește tot. Când TVA-ul lovește consumul de bază, cel mai tare îl simte cel care își calculează cumpărăturile la raft.
Sigur, se va spune imediat că nu sunt bani. Se spune mereu. Nu sunt bani pentru reducerea taxelor pe mâncare, dar se găsesc bani pentru scheme de sprijin, consultanță, contracte, achiziții discutabile și programe croite astfel încât firma potrivită să încapă perfect în caietul de sarcini. Nu sunt bani pentru pensionari, dar apar bani pentru proiecte fără urgență. Nu sunt bani pentru economie locală, dar se găsesc bani pentru companii care își optimizează fiscal profiturile și lasă în România mai ales costuri, presiune pe furnizori și salarii ținute jos unde se poate.
Aici PSD ar trebui să decidă dacă mai vrea să fie partid de guvernare în sens real sau doar administrator al unei inerții. Dacă vrea să schimbe ceva, trebuie să intre în zona unde doare: ajutoare de stat pentru multinaționale, privatizări mascate, lichidări de capacități strategice, contracte publice date pe culoare deja bătătorite, consultanță plătită gras și rezultate subțiri. România nu poate continua să se comporte ca o piață de desfacere care se împrumută ca să cumpere, apoi își taxează propriii cetățeni ca să acopere gaura.
Tema „optimizării fiscale” este una dintre cele mai incomode. Toată lumea o cunoaște, puțini o ating. Pentru firmele mici, statul vine repede. Pentru antreprenorul local, ANAF știe să fie prezent. Pentru marile structuri care mută profitul, facturează servicii interne, rostogolesc costuri și își lasă profitul real în altă parte, statul devine brusc prudent. Dacă PSD vrea să vorbească serios despre dreptate economică, aici trebuie să intre. Nu cu declarații televizate, ci cu controale, reguli clare și sancțiuni care chiar ustură.
La fel stau lucrurile și cu ONG-urile finanțate pentru agende politice mascate în limbaj civic. Nu orice ONG este o problemă. România are organizații care fac muncă reală, în social, educație, sănătate, protecția victimelor, mediu sau comunități locale. Dar există și structuri care funcționează ca prelungiri ideologice, ca mecanisme de presiune, ca fabrici de etichete și campanii. Dacă bani publici ajung acolo, trebuie să existe transparență totală. Cine finanțează, pentru ce, cu ce rezultate, cu ce contracte, cu ce oameni și cu ce legături politice. Nu se poate cere austeritate de la cetățean și discreție pentru rețelele care trăiesc din bani publici sau semi-publici.
Cea mai sensibilă temă rămâne Ucraina. Aici discuția a fost aproape interzisă ani la rând. Oricine întreba cât a dat România, sub ce formă, prin ce decizii și cu ce costuri era împins rapid într-o categorie convenabilă: pro-rus, extremist, propagandist. Este o metodă simplă de a închide gura oamenilor. Dar într-un stat normal, ajutorul extern, mai ales când implică bani, echipamente, logistică, infrastructură sau riscuri de securitate, trebuie cunoscut măcar la nivel de principiu de cetățeni și controlat de Parlament.
Declasificarea informațiilor despre donații, împrumuturi și forme de sprijin către Ucraina nu înseamnă abandonarea interesului de securitate al României. Înseamnă igienă democratică. Oamenii au dreptul să știe ce s-a dat, cât s-a dat, cine a aprobat, în baza căror documente și ce obligații au rămas. Secretul poate fi justificat pe operațiuni militare punctuale, pe detalii tehnice, pe riscuri imediate. Dar secretul folosit ca pătură peste decizii financiare și politice majore devine abuz. Iar abuzul, mai devreme sau mai târziu, se plătește electoral.
PSD ar trebui să înțeleagă că nu mai merge cu promisiuni de campanie și guvernare de compromis. Alegătorul care așteaptă o schimbare nu mai vrea doar alt premier, alt logo pe comunicate și altă ordine a scaunelor la masa Guvernului. Vrea să vadă că statul încetează să îl trateze ca pe sursa sigură de bani pentru toate găurile. Vrea să vadă că pensia nu e prima pusă la tăiat. Că munca nu e pedepsită. Că micul producător nu e sufocat. Că firma românească nu e împinsă în spate de contracte făcute pentru alții. Că deciziile mari nu se iau în spatele ușilor închise, iar apoi sunt vândute publicului cu formule despre „parteneriate strategice” și „angajamente europene”.
Dacă PSD va vota încă o dată continuitatea, atunci să nu se mire că va fi tratat ca parte din problemă. Dacă va intra într-o formulă cu PNL și USR, după ce ani întregi a spus că acestea au împins politici greșite, va confirma exact cinismul de care îl acuză electoratul. Dacă va face guvern monocolor, dar va păstra aceleași taxe, aceleași privilegii, aceleași contracte, aceleași tăceri și aceleași justificări, atunci schimbarea va fi doar decor.
România nu are nevoie de politicieni care vând iarăși gogoși sub formă de stabilitate, reformă, modernizare, apartenență și responsabilitate. Oamenii au mai auzit cuvintele astea. Le-au auzit când li s-au cerut sacrificii. Le-au auzit când au fost închise afaceri. Le-au auzit când s-au scumpit alimentele. Le-au auzit când li s-a spus că nu există alternativă. Le-au auzit când orice întrebare incomodă era tratată ca abatere de la linia oficială.
PSD are acum o alegere simplă, dar nu comodă. Ori rămâne în logica veche, în care supraviețuiește politic prin combinații, amânări și explicații. Ori își asumă o ruptură reală: fiscală, economică, administrativă și politică. Nu va fi suficient să schimbe premierul. Nu va fi suficient să scrie un program de guvernare cu vorbe frumoase. Va trebui să taie exact din zonele care au trăit bine din stat și să lase mai mult aer celor care muncesc, produc, cresc copii, plătesc rate și țin țara în picioare.
În lipsa acestor decizii, orice formulă de guvernare va fi doar o nouă rundă de supraviețuire pentru partide și o nouă rundă de dezamăgire pentru oameni. Iar speranța omului de rând, chinuită destul în ultimii ani, nu mai poate fi folosită ca decor electoral. Ori se transformă în măsuri clare, ori se stinge. PSD ar trebui să știe asta mai bine decât oricine.
