Când venea primăvara la sat, nu făcea mare zarvă. Nu bătea la poartă și nu spunea nimănui că a sosit. Se vedea încet, din lucruri mici: din pământul care mirosea altfel, din curtea care începea să se umple de pași și din pomii care așteptau să fie puși la punct.
Tata era primul care începea treaba.
Lua foarfeca de tăiat și se oprea o clipă sub pomi, uitându-se la crengi de parcă ar fi stat de vorbă cu ele. Apoi începea să taie, una câte una, ramurile uscate.
— Asta nu mai folosește la nimic, spunea el rar, și crenguța cădea ușor pe pământ.
Nu era o muncă grăbită. Era o muncă cu răbdare, pentru că pomul trebuia lăsat curat, să prindă putere pentru rod.
Pe lângă el mă învârteam și eu, cu un rol cât se poate de serios.
Adunam crenguțele în brațe. Nu prea multe, că nu încăpeau, dar destule cât să simt că ajut și eu la treabă. Le duceam într-un colț al curții și mă întorceam repede după altele, cu pași hotărâți.
Tata se uita uneori la mine și zâmbea în colțul gurii.
— Vezi? Așa se ține gospodăria, încet și cu grijă.
După ce pomii erau puși în rând, curtea se liniștea puțin. Și atunci începea partea care ne plăcea cel mai mult: joaca.
Pe prispă ne adunam câțiva copii și, fără să ne spunem prea multe, începeam „de-a bucătăria”.
Frunzele erau legume, capacele de borcan erau farfurii, iar treptele prispei deveneau masă și cuptor în același timp.
— Eu gătesc! spunea unul.
— Eu aduc ingredientele! răspundea altul.
Și totul devenea serios dintr-odată. Amestecam în oale imaginare, împărțeam „mâncare” și serveam cu o grijă de parcă în curte ar fi fost oaspeți adevărați.
În casă, mama avea treburile ei.
Dacă intrai în cămară, vedeai imediat cum arată rânduiala unei gospodării. Borcanele stăteau frumos aliniate pe rafturi, fiecare la locul lui.
Mama mai ștergea din când în când raftul cu palma, apoi îndrepta câte un borcan care se înclina puțin.
— Așa… să stea cum trebuie, murmura ea.
Nu era o ordine făcută pentru ochii cuiva. Era una făcută pentru liniștea casei.
Când venea ploaia de primăvară, curtea se schimba cu totul. Pământul devenea moale și lucios, iar aerul avea un miros proaspăt care te făcea să stai afară fără să spui nimic.
După ploaie apăreau melcii.
Îi găseam pe frunze sau pe lângă potecă și ne aplecam asupra lor cu o curiozitate care nu se termina repede.
— Uite unul! șoptea cineva.
Stăteam câteva clipe și îi urmăream cum se mișcă încet, fără grabă, de parcă lumea întreagă avea răbdare cu ei.
Nu îi luam. Nu îi mutam. Doar îi priveam.
Spre seară, curtea începea să se adune la loc.
Mama lua rufele de pe sfoară, una câte una, împăturindu-le din mers. Tata mergea la poartă și o închidea încet.
Uneori se uita o clipă pe uliță, ca și cum ar verifica dacă totul e liniștit.
Și aproape întotdeauna era.
Într-una din zilele acelea, tata a scos masa în curte.
— Hai să mâncăm afară, că e soare bun, a spus el.
Ne-am așezat fără grabă. Pâinea era în mijlocul mesei, iar mama rupea bucăți și le împărțea.
Nu se vorbea mult. Dar nici nu era nevoie.
Soarele încălzea ușor, iar liniștea aceea bună stătea cu noi la masă.
Mai târziu, ne-am întors din curte cu câteva flori de câmp.
Le-am pus într-o cană de tablă și le-am dus în casă cu o grijă mare, de parcă ar fi fost ceva prețios.
Pe masă, florile acelea au luminat camera mai mult decât orice.
Pe uliță, joaca continua până aproape de seară. Cu un băț desenam cercuri în praf și inventam jocuri pe loc.
Dacă ceva nu mergea, ștergeam cercul cu palma și o luam de la capăt.
Când întunericul începea să coboare peste sat, ne adunam pe treptele prispei.
Bunicul își dregea glasul și începea o poveste.
Nu se grăbea niciodată. Vorbea încet, iar noi ascultam cu ochii mari, fără să ne mișcăm prea mult.
Uneori mai râdeam în șoaptă. Alteori ne apropiau mai mult unul de altul.
Și, pe măsură ce noaptea se lăsa peste curte, vocea lui umplea locul mai mult decât orice lumină.
Așa treceau zilele de primăvară la sat.
Fără grabă. Fără lucruri mari.
Doar cu oameni care își vedeau de treabă, copii care își inventau lumea lor și o curte în care totul se așeza, seară de seară, exact cum trebuie
