Nu e vorba de legi proaste sau de oameni rai. E vorba de un sistem construit in asa fel incat lucrurile simple sa necesite efort, timp si nervi. O privire din interior.
Miercuri dimineata, ora 8:45. Gheorghe Ionescu, 44 de ani, contabil intr-o firma mica din Pitesti, sta la coada la ghiseul de la Evidenta Populatiei. A venit sa isi schimbe buletinul — cel vechi a expirat in urma cu doua saptamani. A adus certificatul de nastere, cartea de identitate expirata, dovada de adresa si doua fotografii. Crede ca a adus tot. La ghiseu i se spune ca are nevoie si de o adeverinta de la asociatia de proprietari care sa confirme ca locuieste la adresa respectiva, desi adresa apare deja in toate actele pe care le-a prezentat. Adeverinta nu e mentionata nicaieri pe site. A aflat-o de la femeia din spatele lui la coada, care a mai trecut prin asta.
Se intoarce a doua zi cu adeverinta. De data aceasta, ghiseul unde trebuie sa depuna dosarul e inchis — functionara e in concediu medical. I se spune sa revina joi sau vineri. Vineri obtine in sfarsit numarul de inregistrare. Buletinul va fi gata in 30 de zile.
In Germania, un cetatean poate programa online schimbarea actului de identitate, vine la ora stabilita, depune documentele intr-o singura vizita si primeste actul in doua saptamani trimis prin posta. Nu exista adeverinta de la asociatie. Nu exista surprize la ghiseu. Nu exista a doua deplasare. In Olanda, cartea de identitate se obtine la aceeasi programare la care dai si amprenta digitala, iar sistemul verificare datele de adresa direct din registrul national, fara sa ii ceri omului sa dovedeasca ceea ce statul deja stie.
Nu e o comparatie teoretica. Sunt proceduri reale, in vigoare, pe care milioane de oameni le folosesc zilnic fara sa le considere exceptionale. Sunt normale. Normalul e ca lucrurile simple sa se rezolve simplu.
In Romania, normalul e altceva. Normalul e ca o cerere simpla sa devina un proces cu mai multe etape, mai multe deplasari si, de fiecare data, posibilitatea unei surprize la final. Nu pentru ca legea cere asta explicit. Ci pentru ca procedura concreta, cea care se aplica la ghiseu, difera de ceea ce scrie online, difera de la un judet la altul si uneori difera de la o zi la alta.
Ioana lucreaza in resurse umane la o companie din Cluj. In ultimii trei ani a trecut prin procedura de inregistrare a unui contract individual de munca la ITM de cateva zeci de ori, pentru angajati noi. Procedura este, teoretic, digitala. Exista o platforma, Revisal, prin care contractele se transmit electronic. Dar platforma cere, periodic si fara avertizare prealabila, o semnatura electronica reinnoita sau un certificat digital actualizat. Cand certificatul expira, nu primesti un email de avertizare. Afli cand transmisia esueaza. Iar pentru reinnoire trebuie sa mergi fizic la un furnizor acreditat, cu buletin, cu cerere scrisa de mana si cu o taxa.
“Am pierdut doua zile de munca pentru asta”, spune ea. “Doua zile ca sa redobandesc accesul la o platforma pe care oricum o folosesc pentru ca altfel nu e legal. Nu am optiunea sa nu o folosesc, dar nici conditiile ca sa o folosesc usor nu sunt date.”
Acesta este tiparul care se repeta in aproape orice interactiune cu statul roman: platformele digitale exista, dar sunt incomplete. Cer documente pe care le ai deja in alta baza de date a statului. Sau trimit la ghiseu pentru un pas care nu poate fi rezolvat online. Sau nu comunica intre ele, asa incat informatia verificata intr-un sistem trebuie reverificata, pe hartie, in altul.
Un exemplu simplu: cazierul judiciar. In Franta, un cazier se solicita online, se genereaza automat din baza de date nationala si ajunge pe email in cateva ore. In Romania, cazierul se solicita fizic la sectia de politie, cu buletin, in persoana, se completeaza un formular de mana si se ridica tot fizic, dupa trei-cinci zile lucratoare. Exista si o varianta online, introdusa recent, dar aceasta functioneaza doar daca ai semnatura electronica calificata — pe care marea majoritate a cetatenilor nu o are si nu stie cum sa o obtina.
Digitalizarea pe jumatate e mai complicata decat lipsa digitalizarii. Cand totul e analogic, stii la ce te astepti. Cand e digital pe hartie si analogic in practica, nu mai stii niciodata daca poti rezolva din fata calculatorului sau trebuie sa iti iei o zi libera.
Radu are 38 de ani si lucreaza ca medic rezident in Timisoara. Anul trecut a vrut sa isi deschida un cabinet medical individual, ca activitate secundara. A inceput sa citeasca ce acte ii trebuie. A gasit liste diferite pe site-ul Ministerului Sanatatii, pe site-ul Colegiului Medicilor si pe site-ul Camerei de Comert. Listele nu se potriveau. A sunat la fiecare institutie. A primit raspunsuri diferite.
“Am renuntat dupa doua luni. Nu pentru ca nu voiam sa deschid cabinetul. Ci pentru ca nu stiam ce e corect si ma temeam ca daca fac ceva gresit o sa platesc consecintele mai tarziu. Am ales sa nu fac nimic”, spune el.
Costul acestei complicatii nu e abstract. E masurabil. O zi de concediu consumata pentru un drum la o institutie inseamna, la salariul mediu net din Romania, circa 150-180 de lei. Doua deplasari in plus inseamna bani pe transport, parcare, eventual taxe de urgenta sau comisioane pentru acte. Dar costul cel mai mare nu e financiar. E timpul petrecut navigand un sistem imprevizibil. E energia cognitiva consumata incercand sa intelegi ce ti se cere exact. E incertitudinea care merge cu tine acasa dupa primul drum la ghiseu, cand nu esti sigur ca ai adus tot ce trebuie.
In Danemarca, un cetatean strain care se muta in tara primeste un singur numar de identificare personal — CPR — care functioneaza pentru tot: impozite, sanatate, banca, scoli, utilitati. Orice interactiune cu orice institutie foloseste acelasi numar. Nu mai ceri aceleasi date de zece ori la zece ghisee diferite. Sistemul stie deja.
In Romania exista CNP-ul, care teoretic functioneaza similar. Dar in practica, fiecare institutie isi construieste propriul dosar, propriul registru, propria baza de date, si nu le conecteaza cu ale celorlalte. Primaria nu vorbeste cu ANAF-ul. ANAF-ul nu vorbeste cu Casa de Sanatate. Casa de Sanatate nu vorbeste cu evidenta populatiei. Cetateanul devine el insusi curier intre institutii, transportand date pe care statul le are deja, de mai multe ori, in mai multe forme.
La un moment dat, oamenii incep sa accepte asta. Nu pentru ca li se pare normal, ci pentru ca nu au o alternativa si pentru ca energia necesara sa te revolti in mod constructiv e mai mare decat energia sa te conformezi si sa mergi mai departe. “Asa e la noi” nu e o concluzie filozofica. E o strategie de supravietuire.
Cei care isi permit angajeaza pe altcineva sa se ocupe. Un avocat, un contabil, un consultant care stie pe cine sa sune si cum sa formuleze cererea ca sa nu fie returnata. Asta transforma o procedura publica — accesibila teoretic oricarui cetatean — intr-un serviciu la care ai acces diferentiat in functie de cat esti dispus sau poti sa platesti.
Nu e o problema de lege. Legile romanesti sunt, in multe cazuri, similare cu cele europene. E o problema de spatiul dintre lege si aplicarea ei. Spatiu in care pot exista interpretari diferite ale aceluiasi articol, instructiuni interne care nu sunt publice, practici informale care variaza de la un judet la altul si de la un ghiseu la altul. Un dosar acceptat la Cluj poate fi respins la Iasi pentru un motiv pe care nimeni nu l-a scris nicaieri, dar pe care toata lumea il cunoaste.
Mihaela are 51 de ani si lucreaza ca invatatoare in Bacau. In 2024 a incercat sa isi acceseze online fisa medicala de la medicul de familie, pentru o cerere de concediu medical. Platforma pe care ar trebui sa existe aceasta fisa — parte din sistemul national de sanatate — nu functiona. A sunat la cabinet. I s-a spus sa vina fizic. A venit fizic. I s-a dat o copie imprimata, care nu era acceptata de angajator in format fizic, ci trebuia incarcata intr-un sistem propriu al scolii. A scanat-o acasa, a incarcat-o. Sistemul a respins fisierul pentru ca era prea mare. L-a comprimat. A mers. Intregul proces a durat patru ore.
Patru ore pentru un document medical de rutina.
In Suedia, acest document ar fi disponibil in aplicatia nationala de sanatate, accesibil in doua minute cu identificarea digitala personala. Nu pentru ca suedezii sunt mai inteligenti sau mai organizati ca oameni. Ci pentru ca cineva a decis ca sistemul trebuie sa functioneze pentru cetatean, nu invers. Si apoi a construit sistemul in consecinta.
Diferenta nu e culturala. E de arhitectura. Sistemele romanesti au fost construite in logica institutiei, nu a celui care le foloseste. Fiecare institutie si-a rezolvat propriul proces intern, fara sa se intrebe ce i se cere omului de cealalta parte a ghiseului ca sa parcurga acel proces. Rezultatul e un sistem functional din interior si obositor din exterior.
Gheorghe Ionescu a ridicat buletinul dupa 32 de zile. A facut in total trei drumuri la Evidenta Populatiei si unul la asociatia de proprietari. A stat la coada in total aproximativ patru ore. A folosit jumatate de zi de concediu. Buletinul este un document standard, emis dupa o procedura standard, intr-o tara care este membru al Uniunii Europene de 17 ani. Nu s-a intamplat nimic exceptional. A fost o zi de miercuri obisnuita.
Ai o poveste similara?
Scrie-ne in comentarii sau pe adresa redactiei. Cele mai reprezentative experiente le publicam intr-un material de follow-up despre costul real al birocratiei in Romania.
