Întrebarea nu e când s-au schimbat românii, ci cum s-a strâns cercul. Hora din cercul strâns…cum îmi place să o numesc.
Că s-au schimbat românii nu mai e taină, ci cum s-a strâns hora în jurul lor, de le-a rămas sufletul fără loc de răsuflare. Nici douăzeci de ani n-au trecut bine, și peste un neam care abia își potrivea pasul după poticnelile tranziției s-a revărsat un iureș de oglinzi și vitrine. Au venit luminile înaintea temeliei, podoaba înaintea casei, strigarea înaintea cuvântului așezat.
Pe vremuri, omul era cât făcea. Astăzi, omul e cât arată. Și mare meșteșug s-a făcut din arătare. Nu mai întreabă nimeni ce știi, ci ce porți, pe unde te-ai pozat, cine te-a văzut. Statutul nu se mai zidește cărămidă cu cărămidă, ci se cumpără de-a gata, ca o haină de sărbătoare purtată zilnic. Iar când toți sunt chemați să dovedească ceva, începe măsurarea. Vecinul nu mai e vecin, ci oglindă. Colegul nu mai e tovarăș, ci treaptă. Ruda nu mai e sânge, ci comparație.
Și din jocul acesta cu resurse puține și vitrină mare se naște o încordare mocnită. Nu-i invidie de neam, cum s-ar zice cu ușurință. E dorință fără cărare. Când succesul e zugrăvit drept rânduială obișnuită, eșecul ajunge rușine. Iar rușinea, ținută prea mult în piept, se preschimbă în amărăciune.
Validarea, care odinioară venea din privirea dreaptă a celuilalt, din vorba spusă la masă, s-a mutat în semne grăbite și lumini reci. Aprecierea s-a făcut un număr. Rețeaua a luat locul uliței. Discuția s-a făcut spectacol. Cine tace nu mai este, cine strigă e luat drept biruitor. În case, mesele s-au rărit, iar vorbele grele se ocolesc ca un drum stricat. Cei plecați peste hotare au prins alt mers, altă rânduială; cei rămași s-au uitat lung, cu măsură și cu teamă. Două lumi vorbesc aceeași limbă, dar nu-și mai aud inima.
Școala, sărmana, și-a pierdut toiagul de autoritate fără să capete busolă. Nu mai e poartă limpede către o meserie, ci un drum cu ceață. Când drumul nu arată țintă, regulile se tocmesc. Se copiază, se strecoară, se improvizează. Mesajul, spus pe șoptite dar înțeles de toți, e că nu truda te urcă, ci apropierea. Și de aici se rupe firul încrederii. Dacă izbânda pare aranjată, de ce să mai joci drept?
Politicul a știut să sufle în jarul acesta. Un neam împărțit e mai ușor de ținut în frâu. Ajutorul ține loc de plan, promisiunea ține loc de zidire. Când nu mai e un interes mare care să adune, rămân bucăți mici, fiecare apărată cu dinții. Dezbinarea nu cade din cer; e folositoare.
Prin instituții, criteriul nerostit l-a ros pe cel așezat în lege. Nu priceperea te ridică, ci potrivirea. Rețeaua bate hârtiile. Și așa s-a crescut o cumințenie fricoasă: să nu ieși prea tare în față, să nu greșești, să nu tulburi apele. Mediocritatea e adăpost sigur. Iar cei ce știu a se lipi de putere ies la lumină, nu prin muncă, ci prin apropiere.
În casele mari ale multinaționalelor, povestea începe frumos și se încheie asemănător. La intrare, priceperea deschide ușa. La urcare, vorba și jocul din umbră aleg etajul. Cei harnici lucrează; cei gălăgioși împart laudele. Apar slujbași ai prezentării, trăitori din ședințe și din vorbe rotunde. Nu-s mulți, dar sunt văzuți. Își apără locul cu dibăcie și rod încet pe cei ce nu joacă după cartea lor. Sistemul îi rabdă, căci prin ei ține frâiele.
Din toate acestea nu iese un neam rău, ci unul obosit. Un neam cu fruntea încruntată și inima strânsă. Când legea e neclară, omul se înarmează cu suspiciune. Când ziua de mâine e cețoasă, ziua de azi se face aspră. Răutatea e, de multe ori, frică îmbrăcată în zale. Invidia e vis fără punte. Dezbinarea e urmarea unei lupte fără judecător.
Și ieșirea nu vine din strigăt, nici din lozincă. Vine din legătura dreaptă dintre trudă și roadă. Din reguli puține și ținute cu sfințenie. Din locuri mici unde munca se vede și se spune pe nume. Din întâlniri adevărate, nu din adunări de umbre pe ecrane. Altfel, cercul rămâne strâns, ca un brâu tras prea tare. Și fiecare va arăta spre celălalt, crezând că de acolo vine vina, fără să vadă că hora îi ține pe toți prinși deopotrivă.
