Când eram eu copil, lumea nu era neapărat mai bună, dar era mai limpede. Lucrurile aveau rânduială, iar rânduiala avea paznici nevăzuți: bunicile.
Bunică-mea, femeie simplă, dar cu o inteligență practică de speriat, nu pierdea vremea cu explicații lungi. Ea nu negocia, nu dezbătea, nu intra în teorii. Ea stabilea regula — și regula se simțea.
— Să nu te prind că pui mâna pe ceva din cimitir!
Atât. Fără note de subsol.
Dar, ca orice autoritate serioasă, venea și cu sistemul de sancțiuni, bine pus la punct și adaptat psihologiei copilului:
— Dacă miroși florile din cimitir… rămâi fără miros.
— Dacă iei ceva de acolo… vin strigoii după tine noaptea.
Și aici se încheia discuția.
Eu, copil crescut cu respect față de necunoscut și cu imaginația cât casa, luam totul de bun. N-aveam nevoie de dovezi. Îmi ajungea tonul ei, calm și sigur, de parcă ar fi vorbit din experiență directă cu lumea de dincolo.
Când treceam pe lângă cimitir, nu era doar un loc. Era o frontieră. Un spațiu în care nu intrai oricum și, mai ales, din care nu ieșeai cu suveniruri.
Țin minte și acum un măr căzut lângă gard. Roșu, frumos, cu o promisiune de gust care te trăgea de mânecă. M-am oprit. M-am uitat. Am calculat.
„Bun, mărul e măr. Dar dacă vin stăpânii merelor la noapte?”
Și în capul meu scena era deja clară:
noapte, liniște, și deodată:
cioc, cioc, cioc.
— Cine-i?
— Noi… stăpânii merelor.
După asemenea imagini, foamea devenea un concept teoretic.
Dar lovitura de grație nu erau strigoii. Era mirosul.
Pentru un copil crescut la bunica, mirosul era viață: sarmale, pâine caldă, cozonac, supă de pui. Cum adică să nu mai simți toate astea?
Asta nu mai era pedeapsă. Era tragedie.
Așa că n-am pus mâna pe nimic. Nici pe floare, nici pe fruct, nici pe o frunză rătăcită. Le priveam de la distanță, cu respectul pe care-l ai față de lucrurile care nu sunt ale tale… sau care ar putea să te reclame.
Dar bunica nu se oprea aici. Ar fi fost prea simplu.
Avea un sistem complet. Un fel de arhitectură educațională în care fiecare element avea rolul lui.
Pe dulap trona, discret, o nuia de salcie. Nu era ascunsă. Din contră, era expusă, ca un simbol.
— Vezi nuiaua aia?
— O văd…
— E de la Moș Nicolae. A lăsat-o aici pentru copiii care uită să fie cuminți.
Moș Nicolae, la noi, nu lucra sezonier. Era permanent delegat pe teren.
Nuiaua aceea nu se mișca, nu vorbea, nu făcea nimic. Dar prezența ei era suficientă. Era ca o lege scrisă în aer.
Și dacă, totuși, te încumetai să testezi limitele, apărea replica supremă:
— Stai tu să vină tac-tu acasă!
Aici nu mai era vorba de imaginație. Era un viitor inevitabil. Trăiai câteva ore într-o tensiune continuă, în care orice zgomot de poartă părea începutul sfârșitului.
De multe ori, până venea tata, deveneai deja alt om. Corectat, liniștit, aproape filosof.
Dar adevărata capodoperă era rețeaua.
Satul.
Nu existau camere, nu existau telefoane, dar informația circula cu o eficiență uluitoare.
Făceai o prostie la capătul uliței și, până ajungeai acasă, bunica te aștepta deja cu dosarul complet.
— Așa… deci tu ai aruncat cu pietre după gâștele lui nea Ilie…
Eu, blocat:
— De unde știi?
Și ea, cu acea liniște misterioasă:
— Lasă că știu eu.
În mintea mea, bunica nu mai era doar bunică. Era instituție. Avea surse, avea rețea, avea acces la informații pe care nu le puteam înțelege.
Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama că nu era magie. Era comunitate. Era ochiul colectiv al satului, mereu atent, mereu prezent.
Dar, pentru noi, copiii, era ceva mai mult.
Era un sistem perfect:
un pic de frică,
un pic de imaginație,
o nuia simbolică,
o amenințare bine plasată,
și un sat întreg care confirma povestea.
Nu știau ele psihologie din cărți. Dar știau exact unde să apese.
Și uite așa creșteam noi: nu neapărat fără greșeli, dar cu un simț clar al limitei.
Că, în definitiv, nu te oprea doar regula.
Te oprea gândul că, undeva, într-un dulap, te așteaptă o nuia…
iar, dacă nu ea, sigur cineva care știe deja ce-ai făcut.
