Nu e neaparat mai multa munca. Nu e mai putin somn. E altceva, mai greu de pus in cuvinte si mai greu de tratat: un consum constant, difuz, care nu apare in niciun calendar si nu se vede de afara.
Ceasul suna la sapte. Andreea deschide ochii si primul lucru pe care il simte nu e somnolenta, ci oboseala. Nu somnolenta moale de dimineata, aceea care trece dupa un dus. E o greutate mai veche, care era acolo si ieri seara cand a adormit si care a supravietuit celor sapte ore de somn ca si cum dormitul n-ar fi schimbat nimic. Se ridica, face cafeaua, se uita la telefon. Sunt deja trei notificari. Ziua a inceput.
Andreea are 36 de ani, lucreaza in achizitii la o companie de distributie si nu are, dupa standardele obisnuite, o viata extraordinar de grea. Are un job stabil, un apartament al ei, o relatie. Nu lucreaza noaptea. Nu are o criza majora in desfasurare. Si totusi de cateva luni se trezeste cu senzatia ca ziua a si inceput cu un deficit pe care nu stie de unde vine si pe care nu stie cum sa il acopere.
Povestea ei nu e exceptionala. E, dimpotriva, foarte comuna. Oameni care dorm, care nu duc o viata dezordonata, care nu pot identifica un motiv clar de epuizare si care totusi se simt consumati. Nu istoviti, nu la pamant. Consumati. Ca un telefon care nu mai tine incarcatura cat tinea inainte, desi nu ai instalat nimic nou pe el.
O parte din raspuns sta in felul in care arata o zi obisnuita acum, comparativ cu cum arata aceeasi zi acum zece sau cincisprezece ani. Nu volumul de munca s-a schimbat dramatic pentru majoritatea oamenilor. S-a schimbat altceva: numarul de lucruri catre care se indreapta atentia intr-o singura zi. Emailuri, mesaje, notificari, stiri, conversatii in paralel, decizii mici luate din mers, informatii procesate fara sa fie cerute. Nimic din astea nu pare mare lucru luat separat. Impreuna, reprezinta un consum de atentie care nu existat in aceeasi forma generatiile anterioare.
Atentia nu e gratuita. Fiecare comutare de la un subiect la altul, fiecare decizie, fie ea cat de mica, fiecare gand legat de ceva neterminat sau ceva care urmeaza, consuma ceva. Nu ceva masurabil usor, nu ceva care se vede in calendar la sfarsitul zilei. Dar ceva real, care se aduna.
Razvan are 41 de ani si lucreaza de acasa, ca programator. Isi organizeaza singur programul si, cel putin teoretic, are mai multa libertate decat colegii lui care merg la birou. In practica, spune el, granitele au disparut. Nu exista un moment clar in care munca se termina. Seara, dupa ce copiii adorm, mai deschide laptopul “doar sa verifice ceva”. Sambata dimineata raspunde la un mesaj pe Slack pentru ca “e rapid”. In concediu tine telefonul langa el pentru ca “nu se stie”.
“Nu simt ca muncesc mai mult”, spune el. “Dar nu simt nici ca ma opresc vreodata cu adevarat.”
Asta e una dintre trasaturile oboselii noi: nu are ore fixe. Stresul clasic, cel legat de un eveniment, de un termen, de o situatie de criza, se termina cand se termina evenimentul. Stresul de fundal nu se termina. E prezent dimineata cand verifici telefonul inainte sa te dai jos din pat. E prezent la masa, cand esti acolo fizic dar gandul e la ceva de rezolvat. E prezent seara, cand adormi cu o lista mentala de lucruri pentru ziua urmatoare.
Nu mai e un eveniment exceptional. A devenit zgomotul de fond al zilei. Si zgomotul de fond oboseste, chiar daca nu il mai auzi constient.
Pauzele ar putea ajuta, daca ar fi pauze. Dar o pauza umpluta cu scroll pe telefon nu e o pauza. E o alta forma de consum de atentie. Creierul nu distinge intre “trebuie sa urmaresc asta pentru munca” si “urmaresc asta pentru ca mi-a aparut in feed”. In ambele cazuri proceseaza, sorteaza, reactioneaza. Recreerea care seamana cu munca nu reface nimic.
Ioana are 44 de ani si preda limba romana la un liceu din Galati. In pauze, in loc sa iasa afara sau sa stea pur si simplu, verifica grupul de parinti de pe Whatsapp, raspunde la doua mesaje de la colegi, citeste un articol pe care i l-a trimis cineva dimineata. “Nu am timp altfel”, spune ea. Seara se simte epuizata si nu intelege de ce, pentru ca ziua “nu a fost grea”.
Ziua nu a fost grea in sensul fizic sau in sensul unui volum exceptional de munca. Dar nu a avut niciun moment de oprire reala. Niciun interval in care creierul sa nu fie directionat catre ceva. Asta se simte seara ca oboseala, chiar daca nu ai un motiv concret pe care sa pui degetul.
Exista si o dimensiune mai greu de recunoscut: oboseala emotionala. Cea care vine din griji care nu au rezolvare imediata, din relatii care cer atentie, din stiri proaste, din incertitudini economice, din responsabilitati care nu se termina. Aceasta oboseala nu apare in taskuri si nu se masoara in ore. Dar e la fel de reala si la fel de epuizanta ca orice alta forma.
Corpul nu face diferenta intre tipuri de oboseala. Nu stie daca esti epuizat pentru ca ai scarit zece ore sau pentru ca ai ingrijit un parinte bolnav sau pentru ca te-ai gandit toata ziua la o problema fara solutie. Tine scorul global. Iar scorul acela se vede dimineata, cand ceasul suna si greutatea e acolo inainte ca ziua sa fi inceput.
Deasupra tuturor acestora planeaza ceva mai tacut: rusina. Sentimentul ca nu ai voie sa fii obosit daca “n-ai facut mare lucru”. Ca altii fac mai mult si nu se plang. Ca oboseala ta nu e justificata si deci nu trebuie mentionata. Aceasta rusine impinge oboseala mai adanc, o face mai greu de recunoscut si de exprimat, si adauga un strat in plus de consum emotional.
Cosmin are 33 de ani si lucreaza in vanzari. Intr-o conversatie cu un prieten a mentionat ca se simte epuizat. Prietenul i-a spus: “Dar tu ce ai? Eu am trei copii si un credit si tot nu ma plang.” Cosmin a inchis subiectul. Nu pentru ca prietenul lui nu are dreptate, ci pentru ca comparatia asta nu ajuta pe nimeni. Oboseala nu se compara. Se simte individual, se acumuleaza individual si e reala indiferent de circumstantele altcuiva.
Andreea, cea din deschiderea acestui articol, nu a spus nimanui ca se trezeste obosita in fiecare dimineata. I se pare ca nu are un motiv suficient de bun. Merge la serviciu, isi face treaba, seara se uita la un serial, adoarme. Nu are niciun eveniment dramatic de povestit. Are doar o senzatie persistenta pe care nu stie unde sa o puna.
Lucrul acesta, senzatia fara poveste, e poate cel mai dificil aspect al oboselii contemporane. Ea nu are un vinovat clar, nu are un moment de inceput precis, nu se rezolva printr-o vacanta sau printr-un weekend liber. E produsul unui ritm in care consumul este continuu si refacerea este rara, in care atentia e ceruta permanent si oprirea voluntara e perceputa ca pierdere de timp.
Ritmul asta nu e ales in mod constient de fiecare in parte. E construit din zeci de mici presiuni, asteptari, obiceiuri si instrumente care impreuna fac ca oprirea sa fie mereu putin mai greu de atins decat pare. Si in fiecare dimineata, ceasul suna si oboseala e acolo, inainte de prima cafea, inainte de prima notificare, inainte de inceputul unei alte zile care arata ca cea dinainte.
Te recunosti?
Scriem in comentarii sau la adresa redactiei. Vrem sa intelegem cum arata aceasta oboseala in viata de zi cu zi a oamenilor din Romania si ce o face atat de greu de numit.
