Culoarea nu este percepută niciodată complet izolat. Același roșu poate părea mai intens lângă verde, mai întunecat lângă alb sau mai luminos lângă negru. Tocmai de aici apare noțiunea de contrast cromatic, adică diferența perceptibilă dintre două sau mai multe culori privite împreună.
Contrastele cromatice au un rol esențial în pictură, design, fotografie, arhitectură, modă și publicitate. Ele pot scoate în evidență un element, pot crea profunzime, tensiune sau echilibru și pot modifica inclusiv impresia de mărime, distanță sau temperatură.
Teoria celor șapte contraste cromatice este asociată în special cu pictorul și profesorul elvețian Johannes Itten, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai culorii din secolul XX.
Cele șapte contraste sunt: contrastul culorilor în sine, contrastul deschis-închis, contrastul cald-rece, contrastul complementar, contrastul simultan, contrastul de calitate și contrastul de cantitate.
1. Contrastul culorilor în sine
Este cel mai simplu și direct contrast cromatic. Apare atunci când sunt așezate una lângă alta culori diferite, pure și puternice.
Exemplul clasic îl reprezintă cele trei culori primare tradiționale:
roșu, galben și albastru.
Diferența dintre ele este atât de evidentă încât nu este nevoie de modificarea luminozității sau a intensității pentru a obține contrast.
Cu cât culorile sunt mai pure și mai îndepărtate unele de altele ca nuanță, cu atât efectul este mai puternic.
Contrastul culorilor în sine apare frecvent în arta populară, în obiectele decorative, vitralii, manuscrise medievale, costume tradiționale și pictură.
Poate fi intensificat dacă suprafețele colorate sunt separate prin linii albe sau negre. Conturul împiedică amestecarea optică a culorilor și face fiecare zonă mai clară.
De exemplu, o suprafață galbenă delimitată de negru pare mult mai puternică decât aceeași culoare așezată lângă o nuanță apropiată.
Contrastul este folosit intens și în semnalistică sau publicitate, tocmai pentru că anumite combinații sunt foarte ușor de observat.
Negru pe galben este, de exemplu, una dintre combinațiile cu vizibilitate foarte ridicată. De aceea apare frecvent pe indicatoare de avertizare.
Nu există însă o scară universală absolută a vizibilității tuturor combinațiilor cromatice. Percepția depinde de iluminare, dimensiunea literelor sau suprafețelor, distanță, fundal și particularitățile vizuale ale privitorului.
2. Contrastul deschis-închis
Este unul dintre cele mai importante contraste din artă și fotografie.
Forma lui maximă apare între:
alb și negru.
Între cele două extreme există întreaga scară a tonurilor de gri.
Același principiu poate fi aplicat și culorilor. Putem avea un albastru foarte deschis și unul foarte întunecat, un verde pal și unul profund sau un roșu luminos și unul apropiat de bordo.
Contrastul deschis-închis ajută la construirea volumului și a spațiului.
Un obiect luminat puternic alături de o zonă de umbră pare tridimensional. Fără diferențe de valoare, imaginea poate deveni plată.
În pictură, tehnica folosirii puternice a luminii și umbrei este cunoscută și prin termenul de clarobscur.
Culorile deschise tind să pară mai expansive. O suprafață albă sau foarte luminoasă poate părea mai mare decât aceeași suprafață colorată foarte închis.
Culorile întunecate par, de regulă, mai compacte și mai grele.
Griul are un comportament aparte. Este neutru, dar aspectul său se modifică foarte ușor în funcție de culorile din jur.
Un gri lângă roșu poate părea ușor verzui, iar același gri lângă albastru poate căpăta aparent o tentă mai caldă.
De aceea, într-o compoziție bine realizată nu contează numai culoarea, ci și valoarea luminoasă a acesteia.
3. Contrastul cald-rece
Culorile pot produce senzația psihologică de căldură sau răcoare.
Roșul, portocaliul și galbenul sunt asociate în mod obișnuit cu zona caldă.
Albastrul, albastru-verzuiul și o parte dintre violeturi sunt percepute drept reci.
În teoria lui Johannes Itten, unul dintre contrastele polare poate fi reprezentat prin opoziția dintre roșu-portocaliu și albastru-verzui.
Dar temperatura unei culori este relativă.
Un violet poate părea rece lângă roșu, dar relativ cald dacă este pus lângă un albastru intens.
La fel, un verde gălbui poate părea cald față de un verde-albăstrui.
Contrastul cald-rece poate sugera numeroase opoziții:
cald-rece, însorit-umbrit, apropiat-îndepărtat, uscat-umed, greu-ușor, dens-aerian, energic-liniștit.
Acest contrast este extrem de important pentru sugerarea profunzimii.
În general, culorile calde par că se apropie de privitor, iar cele reci tind să pară mai îndepărtate.
De aceea, într-un peisaj, elementele din prim-plan pot fi realizate în tonuri mai calde, iar munții sau formele aflate la distanță în nuanțe mai reci și mai puțin saturate.
4. Contrastul culorilor complementare
Culorile complementare sunt culori aflate în opoziție pe cercul cromatic.
În modelul tradițional folosit în teoria artistică, perechile principale sunt:
roșu și verde;
galben și violet;
albastru și portocaliu.
Așezate una lângă alta, acestea se intensifică reciproc.
Un roșu pare mai puternic lângă verde decât lângă portocaliu. Un galben pare mult mai luminos lângă violet.
Dacă două culori complementare sunt amestecate în pigmenți, ele tind să se neutralizeze și să producă tonuri de gri, brun sau culori stinse, în funcție de pigmenții folosiți.
Contrastul complementar poate conține simultan și alte contraste.
Galben-violet are un contrast puternic de deschis-închis.
Roșu-portocaliu și albastru-verzui generează un puternic contrast cald-rece.
Roșu-verde au valori luminoase mai apropiate, dar creează o opoziție cromatică foarte puternică.
Compozițiile construite pe complementare pot fi extrem de vii, dar trebuie controlate atent. Dacă toate culorile sunt folosite la aceeași intensitate și pe suprafețe mari, imaginea poate deveni obositoare.
5. Contrastul simultan
Contrastul simultan este unul dintre cele mai interesante fenomene ale percepției cromatice.
Ochiul și creierul tind să genereze mental culoarea complementară a unei culori privite, chiar dacă aceasta nu există în realitate.
De exemplu, dacă plasăm un pătrat gri neutru pe un fundal roșu intens, griul poate părea ușor verzui.
Dacă același gri este pus pe un fundal albastru, poate părea ușor portocaliu.
Culoarea fizică a pătratului nu s-a schimbat.
S-a schimbat doar modul în care este percepută.
Fenomenul devine mai evident atunci când două culori au luminozități apropiate și când privim o suprafață intens colorată pentru o perioadă mai lungă.
Există și un fenomen apropiat numit contrast succesiv.
Dacă privim timp îndelungat o suprafață roșie și apoi ne uităm către o suprafață albă, putem percepe pentru scurt timp o imagine verzui-albăstruie. Sistemul vizual produce astfel o senzație complementară după expunerea prelungită la o anumită culoare.
Aceste fenomene demonstrează că percepția culorilor nu depinde numai de pigment sau lumină, ci și de modul în care funcționează sistemul vizual.
6. Contrastul de calitate
Prin „calitatea” culorii se înțelege aici în special gradul de puritate sau saturație.
Contrastul apare între o culoare intensă, saturată, și aceeași culoare modificată prin amestec.
De exemplu:
roșu pur lângă roșu amestecat cu gri;
albastru intens lângă albastru diluat cu alb;
verde puternic lângă un verde stins prin introducerea unei culori complementare.
O culoare poate fi diminuată prin mai multe metode: prin adăugarea de alb, negru, gri sau prin amestecarea cu o culoare complementară.
Rezultatul este o culoare mai puțin saturată.
Contrastul dintre o culoare pură și una stinsă face ca prima să pară și mai intensă.
Este o tehnică extrem de eficientă în pictură, fotografie și design.
Dacă într-o imagine aproape toate culorile sunt temperate, o singură suprafață roșie intensă poate deveni imediat punctul principal de interes.
De aceea, uneori este mai eficient să reduci intensitatea culorilor din jur decât să încerci să faci culoarea principală și mai stridentă.
7. Contrastul de cantitate
Contrastul de cantitate se referă la raportul dintre suprafețele ocupate de culori.
Nu contează numai ce culori folosim, ci și cât din fiecare culoare folosim.
O pată mică de galben poate echilibra o suprafață mult mai mare de violet, deoarece galbenul are o luminozitate foarte ridicată.
În teoria clasică a culorilor sunt folosite frecvent raporturi orientative precum:
galben : violet = 1 : 3
portocaliu : albastru = 1 : 2
roșu : verde = 1 : 1
Aceste proporții provin din teoria tradițională a luminozității culorilor și trebuie privite ca principii compoziționale, nu ca reguli matematice absolute.
Un centimetru pătrat de galben intens are un impact vizual diferit față de aceeași suprafață de violet închis.
Artistul poate folosi deliberat dezechilibrul.
De exemplu, o suprafață foarte mare de albastru și o pată foarte mică de portocaliu pot produce tensiune și pot atrage imediat privirea către portocaliu.
Contrastul de cantitate este folosit permanent în grafică și publicitate. Un mic buton roșu pe o pagină aproape albă poate atrage mai mult atenția decât o suprafață foarte mare de roșu.
Lumina poate schimba radical culoarea
Niciun studiu al culorii nu este complet fără lumină.
Obiectele nu „arată” permanent la fel. Culoarea pe care o vedem depinde de lumina care cade asupra lor și de proprietățile suprafeței.
Lumina incandescentă tradițională este caldă și conține o proporție mai mare de radiații din zona galben-roșiatică. În această lumină, roșul, portocaliul și galbenul pot părea mai bogate, în timp ce anumite tonuri de albastru pot fi percepute mai slab.
Lumina naturală se modifică pe parcursul zilei. Dimineața și spre apus este mai caldă, iar în anumite condiții de la mijlocul zilei sau la umbră poate părea mai rece.
În cazul iluminării LED, situația depinde de temperatura de culoare și de capacitatea sursei de a reda fidel culorile. Un LED de 2700 K produce o lumină caldă, unul de aproximativ 4000 K este mai neutru, iar sursele de 6000-6500 K dau o lumină mult mai rece, alb-albăstruie.
De aceea, o culoare aleasă într-un magazin poate arăta diferit acasă.
Același lucru se întâmplă cu vopseaua de perete, hainele, mobilierul sau obiectele decorative.
De ce sunt importante cele șapte contraste cromatice
Cele șapte contraste nu trebuie privite ca reguli rigide. Într-o singură imagine pot acționa simultan mai multe.
Un tablou poate avea în același timp contrast cald-rece, complementar și deschis-închis.
Un afiș poate folosi contrastul de cantitate pentru a atrage privirea către un element mic și contrastul complementar pentru a-i crește intensitatea.
O fotografie poate folosi albastrul rece al fundalului și portocaliul cald al subiectului pentru a crea separare și profunzime.
Cele șapte contraste cromatice sunt, în esență, șapte moduri diferite prin care culorile se influențează:
- Contrastul culorilor în sine – diferența dintre nuanțe.
- Contrastul deschis-închis – diferența de luminozitate.
- Contrastul cald-rece – diferența de temperatură cromatică.
- Contrastul complementar – opoziția dintre culorile complementare.
- Contrastul simultan – modificarea aparentă a unei culori provocată de vecinătatea alteia.
- Contrastul de calitate – opoziția dintre culori saturate și culori stinse.
- Contrastul de cantitate – raportul dintre suprafețele ocupate de culori.
Înțelegerea lor explică de ce două culori care par banale separat pot deveni spectaculoase împreună și de ce aceeași nuanță poate arăta complet diferit în funcție de fundal, lumină și proporție. Culoarea nu este doar ceea ce se află pe paletă. Este și relația dintre culori.
