După decizia tribunalului din Bruxelles, care a obligat România, în primă instanță, să plătească aproximativ 600 de milioane de euro pentru dozele anti-COVID refuzate, presiunea publică s-a mutat pe o întrebare simplă: ce mai poate face statul român. Premierul Ilie Bolojan a anunțat deja că vrea negocieri cu Pfizer pentru blocarea dobânzilor și o formulă de plată eșalonată, în paralel cu o cronologie completă cerută Ministerului Finanțelor și Ministerului Sănătății. Dar între revendicările politice și terenul juridic există o diferență clară. Unele cereri sunt legitime și urgente. Altele amestecă lucruri diferite: autorizația de punere pe piață, proprietatea intelectuală, conformitatea produsului, siguranța și litigiul comercial.
Primul fapt care nu mai poate fi ocolit este acesta: procesul pierdut de România nu a fost, în această fază, un proces despre efecte adverse și nici despre eficiența vaccinului în abstract. A fost un litigiu comercial și contractual. Curtea din Belgia a obligat România și Polonia să își onoreze contractele de achiziție pentru vaccinurile Pfizer/BioNTech, respingând argumentele potrivit cărora schimbarea situației epidemiologice și contextul ulterior ar justifica refuzul unilateral al livrărilor. Pentru România, nota de plată indicată public este de circa 600 de milioane de euro, la care se pot adăuga penalități.
Aici apare prima piesă ignorată în multe intervenții publice. Achiziția nu a fost făcută direct, izolat, printr-un contract secret semnat de un funcționar român într-un birou închis. Statele membre au mandatat Comisia Europeană să negocieze acordurile de achiziție în comun. Documentele Comisiei arată limpede că, atunci când un acord de tip APA conținea obligația de cumpărare, statele aveau un termen de cinci zile lucrătoare pentru a notifica un opt-out; dacă nu ieșeau în acel interval, termenii deveneau obligatorii juridic pentru ele. Tot Comisia precizează că statele membre, nu Comisia, sunt cele care cumpără efectiv dozele și încheie contractele de livrare pe baza acestor acorduri. Cu alte cuvinte, discuția despre răspundere începe din zona deciziilor luate atunci, nu dintr-o reluare de la zero a întregii povești în 2026.
Mai este un detaliu esențial. În mai 2023, Comisia Europeană, HERA și BioNTech-Pfizer au anunțat oficial o modificare a contractului existent. Acea modificare prevedea reducerea cantităților cumpărate, transformarea unei părți din dozele contractate în comenzi opționale contra unei taxe și prelungirea perioadei de livrare cu până la patru ani. Asta înseamnă că Bruxellesul și producătorii au recunoscut atunci, oficial, că nevoile statelor s-au schimbat și au introdus o formulă de flexibilizare. Întrebarea serioasă pentru București nu este doar de ce s-a ajuns la un proces, ci dacă toate pârghiile oferite de această renegociere din 2023 au fost folosite la timp și până la capăt. Aici este o zonă reală de control parlamentar și administrativ.
Cererea ca „Pfizer să facă public contractul” are, în schimb, un miez legitim, dar nu pornește de la zero. O versiune redactată a acordului BioNTech-Pfizer a fost publicată de Comisia Europeană. În același timp, chiar instanțele europene au criticat lipsa de transparență a Comisiei. În iulie 2024, Tribunalul UE a criticat Comisia pentru modul în care a gestionat accesul la contractele pentru vaccinuri, iar în mai 2025 Tribunalul General a anulat decizia Comisiei de a refuza divulgarea mesajelor text schimbate între Ursula von der Leyen și CEO-ul Pfizer în timpul negocierilor. Cu alte cuvinte, problema de transparență există și este serioasă; doar că ea vizează, în bună măsură, și Comisia Europeană, nu doar compania.
În spațiul public s-a cerut și ca Pfizer să dovedească faptul că este „proprietar al patentului și al autorizației de punere pe piață”. Aici lucrurile sunt amestecate greșit. Autorizația de punere pe piață și titularul unui brevet nu sunt același lucru. EMA arată, astăzi, că titularul autorizației de punere pe piață pentru Comirnaty în Uniunea Europeană este BioNTech Manufacturing GmbH, nu Pfizer. În documentele de achiziție apar, separat, afiliați contractuali BioNTech și Pfizer pentru diferite state membre. A cere lămurirea exactă a lanțului contractual și a rolurilor este legitim. A transforma însă litigiul comercial într-un proces despre „cine deține patentul” este altceva; nu acesta a fost punctul pe care s-a judecat cauza din Belgia.
La fel stau lucrurile și cu cererea ca producătorul să demonstreze că vaccinurile sunt „conforme cu prospectul autorizat de UE” și „în termen de valabilitate”. Da, orice produs pus pe piață în UE trebuie să corespundă informațiilor aprobate în rezumatul caracteristicilor produsului, etichetării și prospectului, iar EMA publică inclusiv cine este responsabil de batch release în sistemul european. Da, termenul de valabilitate și condițiile de păstrare sunt parte din documentația autorizată și au fost actualizate în timp, pe măsură ce au apărut date suplimentare. Dar în documentele publice consultate acum nu există o constatare oficială că litigiul României cu Pfizer/BioNTech a pornit de la doze dovedite ca expirate sau neconforme. Litigiul public cunoscut până azi este despre refuzul de a primi și plăti doze contractate. Aici trebuie păstrată ordinea faptelor.
Pe tema siguranței și eficienței, autoritățile europene au deja o poziție oficială, iar ea nu poate fi ignorată doar pentru că este incomodă politic. EMA spune, în prezent, că beneficiile Comirnaty, inclusiv ale versiunilor adaptate, sunt mai mari decât riscurile și că vaccinul poate fi autorizat pentru utilizare în UE. Tot EMA arată însă și partea care lipsește din slogane: produsul este sub monitorizare suplimentară, datele de siguranță sunt evaluate continuu, iar informațiile oficiale au fost actualizate în timp, inclusiv prin introducerea miocarditei și pericarditei ca reacții adverse cunoscute. Așadar, imaginea reală nu este nici „produs perfect”, nici „produs demonstrat oficial ca defect”. Este un medicament autorizat, supravegheat în continuare și supus actualizărilor de siguranță.
De aici vine și cea mai delicată parte a discuției: despăgubirile pentru persoanele vaccinate. Dreptul european nu spune că un producător plătește automat tuturor celor care invocă un efect advers. Directiva privind răspunderea pentru produse defecte pleacă de la altă logică: victima poate cere despăgubiri de la producător, dar trebuie să dovedească defectul produsului, prejudiciul și legătura de cauzalitate. Curtea de Conturi Europeană notează, în analiza sa despre achiziția vaccinurilor, că un cetățean care suferă efecte adverse grave poate formula o cerere împotriva producătorului, însă contractele COVID au transferat o parte din riscul financiar către statele membre. Mai exact, dacă o asemenea acțiune reușește, statul care a administrat vaccinul poate ajunge să suporte compensarea victimei și costurile legale ale producătorului, cu excepția situațiilor de rea-credință, neglijență gravă sau nerespectare a bunelor practici de fabricație. Asta complică mult formula simplistă „Pfizer trebuie să plătească vaccinaților”. În drept, lucrurile sunt mai reci și mai exacte.
De fapt, dacă Parlamentul vrea să fie util și nu decorativ, ținta nu ar trebui să fie o listă de lozinci, ci un set de documente și răspunsuri imposibil de ocolit. Cine a angajat exact cantitățile; cine a avut drept de opt-out și nu l-a folosit; ce a însemnat concret amendamentul din 2023 pentru România; ce taxe de conversie sau reduceri au fost acceptate; ce doze au fost recepționate, donate, revândute, distruse sau refuzate; care este versiunea integrală a contractului la care Guvernul și Parlamentul au acces; ce șanse reale există în apel și cât costă fiecare zi de întârziere. Premierul a spus deja că a cerut Finanțelor și Sănătății o cronologie exactă. Acolo este punctul de plecare serios.
Pe scurt, statul român are două drumuri solide și unul fals. Drumul solid este transparența completă asupra contractului, a modificărilor sale și a deciziilor administrative care au dus aici. Al doilea este evaluarea rece a căilor de atac și a unei renegocieri care să oprească măcar creșterea costurilor. Drumul fals este să încerce să transforme un litigiu contractual pierdut, cel puțin deocamdată, într-o demonstrație improvizată despre patente, prospecte și siguranță, ca și cum toate instituțiile europene ar începe azi să existe. Dosarul Pfizer nu se mai rezolvă cu strigăte. Se rezolvă, dacă se mai poate repara ceva, din contract, din cronologie și din cine a semnat ce.
