În istoria românilor există figuri mari, cu funcții, discursuri și arhive întregi în urma lor. Badea Cârțan nu vine din această lume. Vine din sat, de la stână, din frigul muntelui și din sărăcia unei familii de țărani ardeleni. Tocmai de aceea povestea lui rămâne atât de puternică. Nu fiindcă a fost împins de vreun aparat politic, ci fiindcă și-a făcut singur un rost public. A înțeles devreme că pentru românii din Transilvania, aflați sub stăpânire străină, lupta nu se ducea doar cu petiții și adunări, ci și cu abecedare, istorii, calendare, cărți de rugăciune și cărți de școală. Înainte să devină legenda cu omul care a mers pe jos până la Roma și a adormit la baza Columnei lui Traian, Badea Cârțan fusese deja un om care înțelesese ceva simplu și greu de contrazis: fără limbă, fără carte și fără memorie, un popor poate fi împins la margine fără zgomot.
Pe numele său real Gheorghe Cârțan, s-a născut la 24 ianuarie 1849, la Cârțișoara, în județul Sibiu, într-o familie de oameni săraci, cu vechi tradiții oierești. Sursele documentare îl arată crescând într-un mediu dur, în care copilăria nu semăna deloc cu ce înțelegem astăzi prin copilărie. A cunoscut munca devreme, a mers cu animalele pe pășune și a ajuns de mic la stână, unde a învățat să facă brânză și să trăiască după ritmul muntelui. Nu a mers la școală. Rador notează că în adolescență era analfabet, iar explicația nu ținea doar de sărăcia familiei, ci și de presiunea dintr-o Transilvanie în care românii nu aveau libertatea și accesul firesc la educație în propria limbă. Tocmai de aici pornește una dintre cele mai spectaculoase schimbări din biografia lui: omul fără școală devine, pas cu pas, autodidactul obsedat de istorie, carte și identitate.
Momentul decisiv vine când îl întâlnește pe Ion Cotigă, un brașovean cu educație, care ajunsese și el în lumea păstoritului. Cu ajutorul lui, tânărul Gheorghe Cârțan începe să învețe să scrie și să citească. Nu într-o clasă, nu la un internat, nu sub autoritatea vreunui învățător de cancelarie, ci în mers, între turme, câmpuri și popasuri. Așa ajunge să afle despre istoria românilor, despre lumea antică, despre Traian și Decebal, despre autorii clasici și despre ideea, atât de importantă în epocă, a romanității românilor. Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov și materialele documentare publice despre el arată limpede că această alfabetizare târzie nu a fost un simplu episod biografic, ci începutul unei vocații. Din acel punct, cititul nu mai este pentru Badea Cârțan o îndeletnicire, ci o misiune. El nu citește ca să pară cultivat. Citește ca să poată acționa.
În 1867, la 18 ani, trece munții cu turma în România, însoțit de Ion Cotigă. Nu era doar o deplasare de cioban, ci și un contact direct cu cealaltă parte a lumii românești, cea aflată dincolo de granița imperială. Pentru un tânăr ardelean crescut cu ideea că peste crestele Făgărașului trăiesc „frați de-ai noștri, de aceeași limbă și lege”, această trecere avea și o încărcătură aproape inițiatică. Acolo își lărgește orizontul, își continuă formarea și începe să priceapă că istoria nu e doar o poveste de cronică, ci și o problemă de prezent. România liberă de peste munți devine, pentru el, locul de unde poate veni ajutorul cel mai concret pentru românii ardeleni: cartea. Nu întâmplător, după ani de lecturi și umilințe administrative, Badea Cârțan ajunge la concluzia că „toți românii din Transilvania trebuie să citească măcar o carte românească”. De aici înainte, viața lui capătă direcție.
Nu a intrat direct în legendă. A trecut mai întâi prin birocrație, refuzuri și supraveghere. Când a vrut să dea o formă legală activității sale și a cerut autorizație pentru comerț cu cărți, autoritățile i-au respins solicitarea. Când a asistat în 1894 la Procesul Memorandiștilor de la Cluj și a mers apoi să-i viziteze pe condamnații români în închisorile din Seghedin și Vác, a intrat și mai apăsat în atenția autorităților, care l-au tratat drept agitator. A fost anchetat brutal, suspectat, urmărit și împiedicat. Dar exact aici se vede fibra lui. Nu se retrage. Nu caută o viață comodă. Nu spune că nu se poate. Merge înainte. În acei ani își consolidează convingerea că alfabetizarea și istoria trebuie duse în sate, direct la oameni, nu așteptate de la un sistem care, pentru românii ardeleni, nu avea nici interesul, nici voința să o facă.
Ajuns la București, Badea Cârțan intră într-un alt cerc de influență. Îl cunoaște pe istoricul și omul politic Vasile Alexandru Urechia, pe atunci președinte al Ligii Culturale. Urechia înțelege repede cine este acest țăran cu opinci, desagă și foame de istorie. Nu îl tratează ca pe o curiozitate folclorică, ci ca pe un om care poate deveni un instrument de propagare culturală și națională. Prin grija lui Urechia, Badea Cârțan ajunge să cunoască monumentele Bucureștiului, muzeele, bisericile, mediile gazetărești și personalități importante ale vremii, între care Grigore Tocilescu și Constantin Istrati. Participă constant la congresele Ligii Culturale și devine, încet, o prezență cunoscută în mediile patriotice din Vechiul Regat. Însă, din nou, ceea ce impresionează nu este ascensiunea socială, ci felul în care o folosește. Nu rămâne la București să culeagă aplauze. Se întoarce în Transilvania cu desagii plini de cărți.
Aici începe cu adevărat partea grea a biografiei lui. Sursele documentare publice și memoriale îl creditează cu transportul, de-a lungul a peste trei decenii, a peste 250.000 de exemplare de cărți românești, cu o greutate totală de peste 20 de tone, trecute peste munți în condiții dificile. Cifra apare în materialele Rador și în prezentările oficiale locale din Cârțișoara. Mai important decât numărul, oricum impresionant, este mecanismul. Badea Cârțan nu ducea doar câteva volume din entuziasm. Avea deja o organizare. Biblioteca Județeană „George Barițiu” notează că dispunea de depozite de cărți în București, inclusiv lângă Gara de Nord, și că trecea granița dinspre Predeal pe trasee de munte numite simbolic „Vama Cucului”, pentru a răspândi volumele în Țara Bârsei, Țara Oltului și zona Târnavelor. Practic, un cioban autodidact ajunsese să construiască o rețea culturală paralelă, fără instituție, fără buget public și fără protecție reală.
Autoritățile maghiare au înțeles perfect ce face. De aceea l-au urmărit toată viața, i-au confiscat volume, l-au arestat și i-au distrus munca. În documentarea publică de la Cârțișoara apare un episod care spune tot despre frica stârnită de cărți: numai în 1905, căpitanul orașului Brașov ar fi dispus confiscarea a 76.621 de exemplare de cărți, ziare și reviste, duse apoi și arse la fabrica de cărămidă. Alte surse publicistice și documentare vorbesc despre „peste 76.000” de exemplare confiscate în aceeași perioadă. Chiar dacă cifra exactă diferă ușor de la o sursă la alta, esențialul rămâne neschimbat: statul încerca să oprească prin represiune circulația cărții românești, iar Badea Cârțan continua să o ducă peste munți. Aici stă adevărata dimensiune a personajului. Nu era doar un om cu o idee frumoasă, ci unul care și-a asumat costurile concrete ale ideii.
În această biografie a încăpățânării apare și episodul care l-a făcut celebru: drumul pe jos până la Roma. Nu este o invenție literară și nici o legendă fără bază. Biblioteca Județeană „George Barițiu” arată că și-a început călătoria la 3 ianuarie 1896, îmbrăcat în costumul lui ciobănesc, cu o istorie a românilor în desagă, câțiva bani și un briceag. El însuși mărturisea, la Budapesta, că a mers douăzeci de zile până la Viena și încă douăzeci și trei până la Roma. Cârțișoara reține aceeași memorie locală a unei prime călătorii de 43 de zile. Când ajunge, caută Columna lui Traian, îngenunchează în fața ei, presară la bază pământ, sare și grâu de acasă, apoi adoarme acolo, epuizat. Nu făcea un gest de actorie. Pentru el, acea coloană era o probă materială a unei istorii pe care o citise, o învățase și o purtase în cap ani întregi. Era, dacă vrei, examenul final al unui autodidact care voia să vadă cu ochii lui ceea ce până atunci știuse din carte.
Dimineața următoare, episodul explodează în presa italiană. Materialele publice din Cârțișoara rețin celebra formulă „Un dac a coborât de pe Columnă”, iar Biblioteca Județeană „George Barițiu” notează că mai multe ziare italiene au relatat întâmplarea și că unele au titrat chiar „A înviat un dac!”. Cert este că asemănarea dintre portul lui Badea Cârțan și dacii reprezentați pe Columnă a produs efectul pe care îl bănuim și astăzi: surpriză, curiozitate, admirație, apoi o întreagă poveste de presă. Dus la legația română, intră în grija lui Duiliu Zamfirescu, ministrul plenipotențiar al României la Roma, care îl descrie într-o scrisoare drept „un transilvănean inteligent care tremură de dorul strămoșilor”. De aici, țăranul din Cârțișoara ajunge să viziteze Senatul, Forumul, muzeele, să fie prezentat unor personalități italiene și să devină, pentru scurt timp, un simbol viu al continuității românești în ochii unei lumi educate.
Trebuie spus însă limpede că Roma nu este centrul vieții lui, ci doar cel mai spectaculos episod al ei. După Italia, Badea Cârțan merge și la Paris, Belgia, Germania, apoi, mai târziu, la Ierusalim. Biblioteca Județeană „George Barițiu” și prezentările oficiale locale consemnează aceste drumuri și felul în care a fost primit în cercuri culturale și politice diverse. A fost dus în Parlamentul italian, a fost primit de regele Umberto I, l-a cunoscut pe Renato Imbriani, a impresionat studenți și profesori. În România, este primit și de regele Carol I, iar regina Elisabeta îi oferă un volum cu dedicație. Oricare alt om ar fi putut transforma astfel de momente într-o carieră de imagine. Badea Cârțan le folosește altfel. Primește cărți, fotografii, ajutor logistic, legitimitate. Apoi se întoarce la același lucru: muntele, granița, satul, desagii. Aici stă diferența dintre personajul pitoresc și omul de misiune. El nu colecționa episoade de glorie. Colecta resurse pentru o luptă culturală care nu se încheiase.
De aceea e și greșit să-l reducem la imaginea de „cioban simpatic ajuns la Roma”. Badea Cârțan a fost, în esență, un militant cultural. Nu în sensul academic al termenului, ci în cel mai direct. A înțeles că istoria trebuie coborâtă în limbă simplă, la nivelul satului. A înțeles că un calendar, o broșură, o carte de rugăciune sau o istorie popularizată pot face mai mult decât un discurs solemn, dacă ajung unde trebuie. A înțeles că identitatea nu rezistă doar prin sentiment, ci și prin alfabet, memorie și repetiție. De aceea umbla continuu după cărți, nu după funcții. De aceea l-a obsedat lectura lui Gheorghe Șincai și toată literatura istorică a Școlii Ardelene. De aceea le spunea celor din jur că „țara asta trebuie să fie una singură unită”. În felul său, cu instrumentele lui, Badea Cârțan a făcut politică prin cultură și cultură prin sacrificiu personal.
Nici ultimii ani nu sunt ai liniștii. Continuă să umble, să distribuie, să strângă cărți, să participe la serbări și manifestări naționale. În 1905 ia parte la festivitățile ASTRA și la serbările de la Blaj. La un moment dat, își vinde o parte importantă din avere, inclusiv turme și cai, pentru a se elibera de griji și pentru a cumpăra alte cărți. În primăvara lui 1911, slăbit și bolnav, se retrage la Poiana Țapului. Moare la 7 august 1911, înainte să apuce Marea Unire pe care o dorise toată viața. Este înmormântat la Sinaia, în „mormânt liber românesc”, cum reține memoria locală, iar pe crucea sa apare una dintre cele mai cunoscute inscripții funerare din istoria noastră modernă: „Aici doarme Badea Cârțan visând întregirea neamului său”. Faptul că această formulă a rămas vie mai bine de un secol spune destul despre locul pe care l-a ocupat în conștiința publică.
Astăzi, posteritatea lui nu stă doar în manuale sau în folclorul patriotic. La Cârțișoara funcționează Muzeul Etnografic și Memorial „Badea Cârțan”, înființat în 1968, unde sunt păstrate obiecte legate de viața lui, cărți rămase de la el și mărturii despre epoca în care a trăit. Tot Institutul Național al Patrimoniului consemnează crucea de mormânt a lui Badea Cârțan, de la Sinaia, ca monument istoric datat 1911. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre un personaj de evocare festivă, ci despre o prezență fixată în patrimoniu, în memorie locală și în istoria culturală a României. Muzeul și mormântul lui fac, împreună, ceea ce a făcut și viața lui: leagă satul de istorie, istoria de carte și cartea de ideea de țară.
Badea Cârțan rămâne actual tocmai pentru că a trăit într-un registru pe care îl înțelegem și astăzi foarte bine: acela al omului ignorat de sus, dar uriaș prin tenacitate. Nu a fost savant, deși avea cultul cărții. Nu a fost demnitar, deși a înțeles miza politică a culturii. Nu a fost profesor de catedră, deși a format, indirect, generații întregi. A fost un om care și-a câștigat singur alfabetul, apoi a vrut să-l împartă și altora. A fost un om care nu s-a mulțumit să creadă ce i se spune despre origini, ci a mers pe jos mii de kilometri ca să vadă cu ochii lui. A fost un om care a înțeles că o carte dusă peste munți valorează uneori mai mult decât o mie de vorbe mari. Într-o epocă în care identitatea românească din Transilvania era împinsă la margine, el a ales să răspundă fără violență, dar cu încăpățânare, disciplină și curaj fizic. Nu e puțin lucru. De fapt, tocmai aici stă măsura exactă a personajului: Badea Cârțan nu a fost doar un simbol frumos. A fost un om care a muncit, a mers, a cărat, a citit și a riscat, până când ideea lui despre neam, carte și memorie a devenit istorie.
